Motto: „Si, pentru inmultirea faradelegii, iubirea multora se va raci. Iar cel ce va rabda pana in sfarsit, acela se va mantui.” (Matei 24, 12–13)
Au existat vremuri in care chipul sfinteniei putea fi recunoscut cu usurinta. Il intalneai in pustiile Egiptului, in pesterile Capadociei, pe stalpii marilor nevoitori, in pesterile muntilor, prin monastiri ascunse sau in temnitele in care mucenicii isi pecetluiau credinta cu propriul sange. Atunci lupta era limpede. Vrajmasul putea fi vazut. Prigoana avea chip, avea nume si avea sabie. Omului i se cerea sa aleaga, uneori intr'o singura clipa, intre Hristos si viata aceasta.
Astazi, aceeasi lupta continua, doar ca si'a schimbat in intregime infatisarea.
Vrajmasul nu mai vine intotdeauna cu amenintarea, ci cu invitatia. Nu mai ridica esafoduri, ci ofera confort. Nu mai cauta sa smulga Evanghelia din mainile omului, ci incearca sa o lase acolo, inchisa, pana cand va deveni doar un obiect respectat, nu citit.
Nu mai urmareste neaparat sa goleasca bisericile, ci sa goleasca inimile. Nu il deranjeaza atat crestinul care poarta cruce la gat, cat acela care isi poarta crucea constient si asumat in fiecare zi.
Aceasta este una dintre cele mai mari schimbari ale istoriei duhovnicesti. Nu s'a schimbat Evanghelia. Nu s'a schimbat Hristos. Nu s'a schimbat nici chemarea omului la sfintenie. S'a schimbat, insa, fundamental campul de lupta.
Daca odinioara pustia incepea departe, dincolo de zidurile cetatilor, astazi ea trebuie descoperita in mijlocul lor. Daca pe vremuri monahul fugea de zarva lumii pentru a putea auzi glasul lui Dumnezeu, astazi crestinul este chemat sa pastreze acelasi glas viu in sufletul sau, desi larma il insoteste pretutindeni. Lumea nu mai asteapta sa iesim in intampinarea ei. Intra ea cu insolenta si cu viclenie in casele noastre, in telefoanele noastre, in timpul nostru, in imaginatia noastra, in tot mai putina liniste a serilor si, deseori, chiar in clipele rare in care incercam sa ne rugam.
Niciun veac nu si'a purtat ispitele asemenea tuturor celorlalte. Fiecare generatie si'a avut propria mucenicie. De aceea ar fi o mare nedreptate sa masuram nevointele de astazi cu masura celor de acum o mie de ani sau sa credem ca sfintenia a devenit mai usoara ori mai grea. Dumnezeu nu schimba masura sfinteniei. El ingaduie doar ca nevointele prin care omul ajunge la ea sa fie diferite de la un veac la altul.
Astazi nu mai este nevoie sa pleci in pustie pentru a incepe lupta. Este suficient sa inchizi un ecran atunci cand intreaga lume iti spune sa'l tii deschis. Este destul sa refuzi sa hranesti mintea cu vulgaritate, cu minciuna, cu ura si cu desertaciune. Este suficient sa pastrezi tacerea acolo unde toti vorbesc fara masura. Este suficient sa alegi adevarul atunci cand minciuna este rasplatita si sa ramai credincios atunci cand compromisul pare mai intelept.
Toate acestea par gesturi mici.
Dar Dumnezeu nu a judecat niciodata lucrurile dupa marimea lor vazuta.
O vaduva care a daruit doi banuti a fost mai bogata decat toti bogatii templului. O iesle a fost mai mare si mai importanta decat toate palatele lumii. Doisprezece pescari au schimbat istoria mai mult decat toate marile imperii. Iar o Cruce, pe care oamenii au privit'o ca pe semnul unei infrangeri, a devenit biruinta intregii omeniri.
Tot astfel si nevointele crestinului contemporan n'ar trebui judecate dupa spectaculozitatea lor, ci dupa credinciosia pe care o ascund in continut.
CAND FIRESCUL DEVINE NEVOINTA
Exista un paradox pe care generatiile de dinainte l'ar fi inteles cu greu.
Au fost vremuri in care omul postea pentru a'si infrana trupul. Astazi, uneori, trebuie sa posteasca mai intai cu ochii, cu urechile, cu limba si cu mintea. Au fost vremuri in care tacerea se dobandea retragandu'te in pustie. Astazi, ea trebuie aparata in mijlocul unei lumi care pare sa se teama de orice clipa de liniste. Au fost timpuri in care nevoitorul isi inchidea usa chiliei pentru a nu fi tulburat de lume. Astazi, chiar si in spatele usilor incuiate, lumea continua sa bata necontenit la poarta sufletului.
Nu este vorba doar despre tehnologie si nici despre progresul in sine, care pot deveni, atunci cand sunt bine intrebuintate, instrumente de mare folos. Problema incepe in clipa in care omul nu le mai foloseste, ci ajunge viceversa, folosit sa fie el de ele; cand, neputincios, inceteaza sa le mai stapaneasca si incepe sa le slujeasca fara sa'si dea seama. Atunci zarva nu mai este doar exterioara, ci devine o stare profund launtrica, iar sufletul isi pierde incet-incet puterea de a mai recunoaste glasul lui Dumnezeu.
Una dintre cele mai grele nevointe ale vremurilor noastre devine tocmai aceea de a nu ingadui ca tot ceea ce ne inconjoara sa ajunga si inauntrul nostru.
Nu orice imagine merita privita.
Nu orice cuvant trebuie auzit, ascultat sau rostit.
Nu orice gand spurcat sau smintitor care ne incearca mintea trebuie primit ca un oaspete de vaza.
Parintii Bisericii vorbeau despre paza mintii ca despre una dintre cele mai inalte lucrari duhovnicesti. Astazi, aceasta paza a devenit aproape o conditie a supravietuirii sufletesti. Nu pentru ca Dumnezeu ar fi schimbat ceva, ci pentru ca lumea a descoperit nenumarate cai prin care sa ocupe mintea omului inainte ca aceasta sa se poata ridica spre Cer.
Nu intamplator omul contemporan spune tot mai des ca nu mai are timp sa se roage.
In realitate sunt foarte putini aceia care nu mai au timp.
Cei mai multi nu mai au linistea din care se naste si nevoia de rugaciune si ruga in sine.
Iar aceasta nu este o simpla si oarecare intamplare. Este una dintre cele mai subtile biruinte ale duhului lumesc stapanit de "printul" lumii acesteia care vrea sa umple viata omului cu atat de multe lucruri, incat Dumnezeu sa nu mai aiba loc. Sa nu mai trebuiasca sa fie alungat, ci pur si simplu doar amanat. Mereu. Pana maine. Mereu dupa inca o stire, dupa inca un film, dupa inca o problema care trebuie rezolvata, dupa o preocupare care a aparut, dupa inca o urgenta care, privita din perspectiva vesniciei, se va dovedi total neinsemnata.
De aceea, poate ca unul dintre cele mai mari acte de libertate ale crestinului contemporan este acela de a spune, macar din cand in cand, un singur mare si puternic cuvant: ajunge!
Ajunge zarva.
Ajunge risipire.
Ajunge alergare fara rost.
Ajunge hrana pentru o minte care uita total sa'si mai hraneasca sufletul.
Intr'o lume care confunda libertatea cu lipsa oricarei limite, omul care stie sa spuna „nu” incepe deja sa se asemene marilor nevoitori din vechime. Nu fiindca ar fugi de lume, ci pentru ca refuza ca lumea sa'i ocupe locul pe care numai Dumnezeu il poate avea in inima.
Ei, aici se afla una dintre cele mai putin intelese nevointe ale acestui veac.
Diavolul nu mai incearca sa'l faca pe om sa'L urasca pe Dumnezeu.
Ii este suficient sa'l faca sa fie atat de ocupat, atat de obosit si atat de imprastiat, incat sa nu mai ajunga niciodata sa stea inaintea Lui.
Si a cam reusit.
CAND CURATIA AJUNGE SA FIE O FORMA DE CURAJ
Putine lucruri ar fi parut mai stranii crestinilor din primele veacuri decat rasturnarea pe care o traim astazi.
In toate epocile, omul a pacatuit. Sfanta Scriptura si intreaga istorie a omenirii sunt dovada ca firea omeneasca, ranita de cadere, a purtat intotdeauna in ea inclinarea spre rau. Nu aceasta este noutatea vremurilor noastre.
Noutatea este alta si ea schimba profund atmosfera morala in care traim.
Altadata, pacatul cauta intunericul. Se ascundea. Isi cunostea rusinea. Chiar si atunci cand omul nu avea puterea sa se ridice din el, inca mai pastra in constiinta simtamantul ca binele ramane bine, iar raul ramane rau. Lupta nu era intre definitii, ci intre neputinta omului si porunca lui Dumnezeu.
Astazi, lupta s'a mutat intr'un loc mult mai primejdios.
Nu se mai incearca doar schimbarea comportamentului, ci schimbarea criteriului dupa care omul judeca binele si raul. Nu mai este suficient ca pacatul sa fie tolerat; el trebuie justificat. Nu mai este de ajuns sa fie acceptat; trebuie prezentat ca progres. Nu mai este ingaduit doar ca o slabiciune omeneasca; este revendicat ca drept si proclamat ca virtute.
Aceasta este una dintre cele mai adanci revolutii spirituale ale ultimelor veacuri.
Pentru prima data la o asemenea scara, omul nu mai este indemnat doar sa pacatuiasca, ci sa nu mai creada in existenta pacatului.
Iar atunci cand dispare constienta pacatului, dispare si nevoia pocaintei. Daca nu mai exista boala, cine va mai cauta vindecarea? Daca nu mai exista intuneric, cine va mai dori lumina?
De aceea, simplul fapt de a incerca sa traiesti curat, pentru anumite medii, este o ciudatenie demna de dispret.
A ramane credincios sotiei sau sotului tau, a'ti pazi privirea, a'ti stapani vorbirea, a'ti respecta propriul trup ca pe un adevarat templu al Duhului Sfant, a nu transforma iubirea in consum si libertatea in dezordine, toate acestea, care, vreme de secole au alcatuit firescul vietii crestine, au inceput, vai deja de mult, sa fie socotite de unii drept semne ale unei mentalitati vetuste.
Dar tocmai aici se vede cat de putin se schimba Dumnezeu si cat de labila este lumea.
Poruncile Evangheliei nu au devenit mai aspre.
Ele au ramas aceleasi.
Doar distanta dintre precautia lor si mentalitatea lumii s'a marit.
De aceea crestinul nu trebuie sa se mire daca ajunge sa fie privit cu suspiciune, nu pentru ca nu face raul, ci pentru ca refuza sa numeasca raul bine.
In multe situatii, simpla existenta a unui om care incearca sa traiasca dupa Evanghelie devine, fara sa rosteasca niciun cuvant, o intrebare adresata celor din jur.
Nu fiindca ii condamna.
Ci fiindca le aminteste ca omul poate trai si altfel.
Exista o lumina care predica fara glas.
Exista o curatie care mustra fara sa acuze.
Exista o pace care tulbura mai mult decat orice cearta.
Aceasta este marturisirea tacuta a crestinului contemporan.
Nu aceea care cauta confruntarea.
Ci aceea care, prin insasi existenta ei, dovedeste ca Evanghelia nu este o relicva a trecutului, ci o putere vie, capabila sa modeleze si astazi, ori poate mai ales astazi, sufletul omului.
Cred ca aici se ascunde una dintre cele mai aspre nevointe ale acestui veac.
Nu aceea de a muri pentru Hristos intr'o singura zi.
Ci aceea de a trai pentru El in toate zilele.
Putin cate putin. In fiecare zi. In tacere.
In discretie.
In devotament si fidelitate.
Fiindca sunt vremuri in care o viata intreaga traita in adevar poate cere tot atata jertfa cat cerea odinioara o singura zi de mucenicie.
MUCENICIA TACUTA A VEACULUI NOSTRU
Fiecare veac si'a avut mucenicii sai.
Unii au fost aruncati in arenele cu lei. Altii au murit schingiuiti in inchisori. Altii au fost izgoniti in pustii, exilati, batjocoriti sau osanditi pentru ca au refuzat sa se desparta de Hristos.
Veacul nostru pare mult mai putin dramatic. Pare, zic, pentru ca tocmai in aceasta aparenta pace si inselatoare liniste se ascunde una dintre cele mai subtile incercari.
Astazi nu ni se mai cere explicit sa ne lepadam de Hristos printr'un singur cuvant. Ni se cere doar sa'L asezam putin mai departe. Sa'L lasam pentru mai tarziu. Sa'L pastram in biserica, dar sa nu'L aducem in familie. Sa'L cinstim in sarbatori, dar sa nu'i lasam Evanghelia sa ne atinga viata. Sa vorbim despre El, insa cat mai putin asemenea Lui.
Acesta este compromisul pe care il propune lumea contemporana.
Nu negarea lui Dumnezeu.
Ci marginalizarea Lui chiar vorbind despre El si in emisiuni TV.
Nu razboiul deschis impotriva credintei, ci transformarea ei intr'o prezenta decorativa, lipsita de puterea de a mai modela constiinte.
Nu haituirea oamenilor din biserici, ci atragerea lor inspre acolo in numar tot mai mare, golind in schimb bisericile de har si de lucrare sfanta cu adevarat.
De aceea, marile biruinte ale crestinului de astazi sunt aproape nevazute, iar oamenii lui Dumnezeu tot mai ascunsi.
Faptele credintei se petrec atunci cand cineva isi incepe dimineata cu rugaciunea inainte de a deschide lumea.
Cand un tata isi binecuvanteaza copiii.
Cand o mama ii invata sa'si faca semnul Sfintei Cruci.
Cand un tanar refuza ceea ce toti ceilalti socotesc firesc.
Cand un om iarta in loc sa urasca.
Cand cineva alege adevarul, desi il costa.
Lumea nu va scrie niciodata despre asemenea oameni sau despre faptele lor.
Dar Cerul ii cunoaste pe fiecare.
Aceasta este adevarata masura a sfinteniei vremurilor noastre.
Nu sa faci lucruri mai spectaculoase decat au facut sfintii din vechime, ci sa'I ramai credincios lui Hristos intr'o lume care incearca in fiecare zi, fara sa te anunte, sa'ti mute centrul inimii.
Istoria va continua sa vorbeasca despre revolutia digitala, despre inteligenta artificiala, despre cucerirea spatiului si despre toate marile izbanzi ale civilizatiei.
Dar inaintea Tronului lui Dumnezeu intrebarea va fi, probabil, infinit mai simpla.
Ai ramas al Meu?
Nu cat ai stiut.
Nu cat ai construit.
Nu cat ai adunat.
Ci cui ai apartinut.
Iar daca vom putea raspunde atunci, cu smerenie si cu inima zdrobita: „Doamne, am cazut de multe ori, dar n'am incetat niciodata sa ma ridic spre Tine”, atunci s'ar putea ca toate nevointele tacute ale acestui veac, nestiute de oameni si neinsemnate in ochii lumii, sa straluceasca inaintea lui Dumnezeu cu aceeasi lumina cu care au stralucit odinioara pustnicii si mucenicii Bisericii.
Fiindca Dumnezeu nu va judeca vremurile in care traim.
Va judeca dragostea cu care am ales sa'I ramanem credinciosi in mijlocul lor.
Si, privind dinspre vesnicie, vom descoperi ca Dumnezeu nu a lasat acest veac fara sfinti.
Ei, insa, nu vor fi fost cei despre care s'a vorbit mult si care au defilat ca starurile pe covoare rosii. Vor fi fost, poate, oameni obisnuiti, pe care lumea nu i'a observat. O mama care si'a crescut copiii in credinta, un tata care a ramas drept intr'o lume a compromisului, un tanar care si'a pastrat curatia, un batran care si'a sfarsit fiecare zi cu rugaciunea pe buze, un crestin care a cazut de multe ori, dar care, de fiecare data, s'a ridicat si a mers mai departe, tinandu'se de poala lui Hristos.
Acestia vor fi nevoitorii cei mari ai vremurilor noastre, iar sfintii cei mari vor fi chiar de nebanuit.
Aceasta va fi si cea mai mare mirare din Cer. Cand vom afla pe langa cine am trecut, ori langa cine am trait.
Oamenii aceia ai lui Dumnezeu vor fi ajuns mari in ale sfinteniei, nu pentru ca or fi facut lucruri nemaivazute.
Nu. Ci pentru ca au ramas statornici in credinta, intr'o lume care i'a determinat, in fiecare zi, sa nu mai fie.
Si daca pustia Sfintilor Parinti era facuta din nisip si din stanca, pustia noastra este facuta din zarva, din manele si alte galagii pretins muzicale ascultate la maxim, din graba, din ispite si din uitare.
Dar Dumnezeul Care i'a intarit pe cei de atunci este Acelasi Care'i intareste si pe cei de astazi. Harul nu a imbatranit. Evanghelia nu si'a pierdut puterea. Hristos nu S'a retras din lume.
El inca bate la usa inimii fiecarui om.
Asadara, adevarata nevointa a veacului din urma nu presupune sa faci mai mult decat au facut cei dinaintea ta, ci sa nu'L lasi pe Hristos singur intr'o lume care a invatat sa traiasca fara El.
Fiindca, la sfarsitul tuturor veacurilor, nu va birui lumea cu toate noutatile ei, ci Acela Care a spus odinioara si spune inca, in fiecare clipa: „Indrazniti! Eu am biruit lumea.”
Asa.
Cornel
Constantin
CIOMAZGA