„Mare și cinstit lucru este omul milostiv” (Prov. 20, 6). La sfârșitul secolului XX, aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi, în auzul tinerilor care au urechile tot timpul ocupate de căști, ar suna ca ceva asemănător cu poveștile populare, ai căror eroi aveau milă față de diferite jivine.
Acest principiu a fost adaptat și la prezent. E mai de folos să cumperi diferite cârnățuri și pastile pentru câini și pisici decât să dai milostenie celor nevoiași. O pisică o poți mângâia, un câine te apără de hoți, dar ce poate face un nevoiaș? Nici nu latră, nici casa n-o păzește! Cu o pisică poți vorbi fără să-ți reproșeze ceva, iar cu un om flămând și gol ce să faci, dacă e mai prejos decât pisicile și câinii?!
Nici haine luxoase nu are pe el, nici măcar nu e în pas cu moda; cum să te apropii de un astfel de om, când vei fi acuzat de prieteni și, în plus, te mai poți „molipsi” de ceva? Cum să-i dai celui sărac o bucată de pâine sau un pahar cu apă, când animalul iubit n-a mâncat nimic de o jumătate de oră?
Să fii milostiv nu e la modă! Moda a dictat altceva — să fii „înțelept”. Însă lumea uită de cuvintele sfinților, care au avut adevărata înțelepciune, iar nu înțelepciunea deșartă a acestei lumi. Unul din ceata acestor sfinți este și marele Ioan Gură de Aur, iar cuvintele lui cu adevărat sunt o comoară pentru noi.
Voim să fim înțelepți? Să luăm aminte ce spune sfântul: „Milostenia ne face înțelepți. Pentru că a milui înseamnă a fi om! Dacă nu ești milostiv, ai încetat de a fi om! Pentru ce te minunezi când spun că a milui înseamnă a fi om?” Ai vrea să spun, după unii „înțelepți” ai acestei lumi, că „omul este animal fără pene”? Atunci se înțelege de ce unii țin mai tare la jivine decât la semeni!
Unii ar reproșa că pot trăi și fără milostenie, însă ei uită că „dacă desființezi milostenia, toate se duc și pier. Milostenia nu ne lasă să cădem acolo unde a căzut bogatul cel nemilostiv. Te temi să nu-ți cheltuiești averile dacă dai milostenie? Dă milostenie și atunci nu se vor cheltui! Mai mult, nu numai că nu se cheltuiesc, dar le vei primi înapoi cu mai mult adaos. Ți se vor adăuga și averile cele din ceruri! Căci «unde este comoara omului, acolo e și inima lui»” (Matei 6, 21).
Prin aceste cuvinte Hristos îți spune: dar chiar dacă averea ta nu-i mâncată de molii și nu-i furată nici de fur, paguba ta e foarte mare: ești pironit de cele de jos, schimbi libertatea cu robia, pierzi averile cerești, nu mai poți gândi la cele înalte, ci totdeauna la bani, dobânzi și afaceri înrobitoare. Poate fi oare o ticăloșie mai mare?
Un om ca acesta este într-o stare mai rea decât un rob, își pune pe umeri cea mai cumplită tiranie, își vinde cel mai mare bun al său: noblețea de om și libertatea. Orice ți-ar spune cineva, nu poți auzi nimic din cele ce-ți sunt de folos, pentru că mintea ți-e pironită de bani. Ca pe un câine legat de mormânt ca să-l păzească, tirania averilor te ține legat mai cumplit decât lanțul, latri la toți care se apropie. Un singur gând te stăpânește necontenit: să păstrezi pentru alții cele adunate. Poate fi, oare, o mai mare ticăloșie?
Care dintre voi ar putea spune împreună cu Iov: „Am plâns pe orice neputincios și am suspinat când am văzut om în nevoie”? Dacă noi ne-am asumat dreptul de a trage concluzii despre oameni numai după exteriorul lor, numindu-i, numai din pricina sărăciei, viermi, nesocotindu-le lăuntricul, atunci cine suntem noi, cei al căror lăuntric este putregai? Cu regret, iarăși ne vom întoarce la acele jivine drăguțe, numite „prietenii oamenilor”, fiindcă oamenii ne sunt „dușmani” și nu e atât de plăcut să vorbești despre ei.
Ați observat oare, dragi cititori, cu câtă pompă sunt uneori înmormântate unele jivine, câte lacrimi sunt vărsate, câte tentative de sinucidere și câtă nepăsare față de moartea unui om, mai ales dacă e un nevoiaș?
Gândindu-ne, dar, la toate acestea, să ne ducem noi înșine la școala milosteniei și să-i ducem și pe copiii și cunoscuții noștri. Înainte de alte lucruri, omul trebuie să învețe să miluiască. Pentru că a milui înseamnă a fi om!