Doctorul neînfrânt Teofil Mija a mărturisit adevărul despre reeducarea din închisoarea comunistă Aiud, ca unul dintre deținuții politic care, cu ajutorul lui Dumnezeu, a rezistat până la sfârșit tuturor tentativelor criminale ale bolșevicilor care au vrut să-l frângă în celulele de izolare din Zarca Aiudului.
Legământul cu Dumnezeu și rezistenți legendari ai reeducării, pe care unii vor să-i întineze spre a nu servi de modele noilor generații. Bănuiam că aveam un raport pentru izolare pe care mi-l promisese gardianul Barabas, un criminal înnăscut, pentru că într-o dimineaţă nu am ieşit de la WC atât de repede cât ar fi dorit el. M-a acuzat că am întârziat în WC ca să scriu pe pereţi mesaj pentru alt camarad din Zarcă. Bineînţeles că nici nu s-a sinchisit să intre în WC să se convingă dacă am scris sau nu, căci el ştia bine că aceasta este o acuzaţie falsă.
Adevărul îl ştia el prea bine, că e ordin de la colonelul politic Iacob ca să-mi găsească nod în papură, şi să mă poată astfel izola. Însă motivul real al noii izolării de acum era a doua tentativă eşuată de a mă face să accept reeducarea.
Mă pregăteam sufleteşte şi aşteptam din zi în zi să fiu dus la izolare, în capelă. De abia după vreo două săptămâni, când se eliberase una din cele mai de temut şi îngrozitoare celule de izolare, m-au băgat acolo. Celula era orientată spre Nord, gheţărie curată, având o fereastră de altar bătută în scânduri, pe unde intrau frigul şi umezeala ca afară, în curte.
În prezenţa plutonierului Biro, care pe atunci era şeful acestei secţii de izolare (a morţii), am fost dezbrăcat de alt gardian cu gradul de sergent-major, lăsat numai în cămaşă şi în indispensabili şi aruncat în mijlocul acelei celule. Uşa s-a închis. Era vădită intenţia lor de a mă ucide, căci mai mult de câteva ore n-aş fi putut rezista în acel ger. Rămas în mijlocul celulei, fără nicio posibilitate de reacţie, ştiam sigur că securiştii gardieni nu plecaseră din faţa uşii, ci mă pândeau pe vizetă, trebuind să raporteze ofiţerilor politici situaţia şi reacţia mea.
Ca o străfulgerare mi-a apărut atunci în minte ce trebuia să fac. Să mă împotrivesc cu ultimele mele puteri acestui abuz de a mă băga dezbrăcat la izolare în celula îngheţată pe paviment şi cu flori de gheaţă pe pereţi. Dintr-un salt m-am repezit la uşă, bătând în ea cu pumnii cât m-au ţinut puterile şi strigând să vină directorul închisorii, deoarece gardienii vor să mă omoare prin congelare. Cred că erau vreo zece celule de izolare în capelă, la ora aceea toate fiind ocupate de victime ca mine. Băteam zadarnic în uşă, căci nu răspundea nimeni, deşi ştiam bine că gardianul este acolo lângă uşa mea, dar nu vrea să răspundă.
La un moment dat, au început a bate în uşi şi deţinuţii de la celelalte celule, cerând să vină ofiţerul de serviciu pentru a rezolva cazul meu. După câteva minute uşa se deschide şi gardianul mă ameninţă că, dacă nu termin cu bătutul în uşă, o să mă pună în lanţuri. Dar mie nu-mi mai păsa de ameninţările lui, îmi era indiferent ce va urma, îmi vedeam moartea cu ochii, aşa că cel puţin cu ultimele puteri să încerc să mă apăr.
Am început să zbier şi să bat şi mai tare în uşă până când, în sfârşit, a venit ofiţerul de serviciu. I-am raportat plin de revoltă acestui securist abuzul comis de plutonierul Biro, adică refuzul de a mă lăsa la izolare cu pantaloni, vestă, manta şi bonetă, aşa cum prevede regulamentul închisorilor. Bineînţeles că ofiţerul de serviciu s-a scuzat, spunând că nu el, ci colonelul Iacob a semnat raportul de pedepsire în aceste condiţii. Ca atare, numai colonelul Iacob putea rezolva această situaţie.
Această discuţie cu ofiţerul de serviciu a fost auzită de toţi deţinuţii pedepsiţi din celulele învecinate. Au auzit şi strigătul meu disperat că „vor să mă omoare”, ceea ce am repetat de câteva ori şi din toată puterea mea şi pentru ofiţerul de serviciu.
I-am spus acestuia că nu voi înceta strigătele până ce nu voi primi hainele ce mi-au fost reţinute de plutonierul Biro. Uşa s-a închis din nou, eu am rămas lipit de ea, şi continuam să strig din toate puterile: „Mă omoară, mă omoară!”.
Nu după mult timp a sosit şi colonelul Iacob, însoţit de ofiţerul de serviciu şi de plutonierul Biro. Le-am raportat tuturor, de data aceasta pe o voce potolită, fiindcă rămăsesem aproape fără pic de energie, că se urmăreşte asasinarea mea, prin faptul că am fost aruncat dezbrăcat în miez de iarnă, într-o celulă cu gheaţă pe jos şi pe pereţi şi că vreau să se ştie că vor răspunde cândva pentru aceste crime premeditate.
La auzul ultimelor cuvinte toţi s-au congestionat la faţă, se uitau unii la alţii nehotărâţi, dar vădit mâniaţi, parcă erau o haită de lupi adulmecându-şi prada şi neştiind cine să mă înşface primul. Salvarea mea a venit când au început să mă înjure şi să mă ameninţe pe întrecute, promiţându-mi, în loc de hainele de care în mod abuziv am fost dezbrăcat, că mă vor pune în lanţuri şi mă vor duce la carceră dacă nu încetez cu urletele şi cu bătutul în uşă. Le-am răspuns că pot să scoată pistoalele ca să mă împuşte, ce mai contează o crimă în plus pe lângă atâtea altele. Colonelul Iacob a fost de acord cu mine, mi-a răspuns că nu e nicio pagubă, nu pierde clasa muncitoare nimic prin dispariţia mea, că va fi cu un legionar mai puţin în ţară.
Mai auzisem cândva această ameninţare – slogan, şi mi-am adus aminte că, tot în astfel de împrejurări, la Zarca din închisoarea Gherla. Din nou colonelul Iacob s-a arătat „ghişeftar”, propunându-mi „marea cu sarea” ca să accept reeducarea, dacă doresc libertatea. Erau acestea ultimele presiuni ce se mai puteau face asupra noastră, timpul îi presa şi pe ei, aşa că încercau prin toate vicleniile şi tertipurile să-şi îndeplinească angajamentul luat faţă de ocultă. Mi-a promis că mi se vor da hainele reţinute şi mutarea la o altă celulă, dar că totuşi nu le voi scăpa teafăr. Uşa s-a închis, iar eu am început să aştept îndeplinirea promisiunii.
Peste vreo 10-15 minute, care mi s-au părut ore, uşa se deschide din nou şi gardianul îmi aruncă hainele în mijlocul celulei. M-am îmbrăcat în grabă şi-am început să măsor celula în lung şi-n lat, cu paşi domoli, sperând că astfel mă voi încălzi puţin. Era destul de târziu, căci a apărut „numărătoarea” cu predarea serviciului. Era sâmbătă seara şi în mod sigur şi gardianul din timpul zilei, fiind grăbit, nu a avut vreme să explice celui ce preluase serviciul de noapte, ceea ce se petrecuse cu mine. M-am convins despre aceasta la scurt timp, căci stingându-se becul din celula mea, am bătut în uşă, a venit noul gardian, care în loc să remedieze defecţiunea, a găsit o rezolvare mai simplă, a deschis uşa şi m-a „băgat” în celula de vizavi, care era neocupată, celulă fără gheaţă şi mult mai călduroasă. Aşteptam totuşi ca gardianul să repare pana de curent electric din „celula morţii”, dar fie că, din comoditate, n-a vrut, fie că n-a găsit electrician sau bec. Oricum eu am rămas în noua celulă şi în scurt timp am adormit „buştean”.
La schimbul de dimineaţă, fiind duminică, în mod sigur gardienii care îşi predau serviciul au considerat că aşa este situaţia normală a ocupanţilor acestor celule, nimeni dintre ei nu-şi închipuia că s-ar putea face altceva decât ce au ordonat politrucii. În ziua următoare, gardianul de serviciu de la „celula morţii” era altul decât cel din sâmbătă cu scandalul, despre care cei ce ne torturau uitau uşor şi repede, căci astfel de scene pentru ei erau obişnuite, numai noi supravieţuitorii ajungeam în pragul disperării, cu reacţii imprevizibile. Începusem să socotesc zilele: sâmbătă, duminică, luni, trei zile au trecut, am primit şi cele 80 de grame de pâine pe lângă polonicul cu apă caldă sărată. Voi mai primi în aceste şapte zile de izolare încă o dată 80 de grame de pâine şi mă voi întoarce la celula mea din Zarcă.
În toate aceste şapte zile, rugăciunea mea a fost către Tine, Doamne, Mâna Ta salvatoare a fost şi de această dată întinsă spre mine, ca de atâtea ori când mi-am văzut moartea cu ochii în acest iad al închisorilor comuniste. Nicio forţă din lume, nimeni n-ar fi fost în stare să creadă că mai poate salva din ghearele duşmanilor neamul românesc, neam din care şi eu fac parte, dar duşmanii mei şi ai neamului nostru nu fac parte din acest Neam. Dumnezeu cel Atotputernic, El singur a fost cel care mi-a salvat încă o dată viaţa din ghearele securiştilor.
În următoarele trei zile n-a mai trecut niciun politruc pe la „celulele morţii”. Au fost acele ultime trei zile pentru mine o carte deschisă din memoria aparent sărăcită la maximum de nutriţie. Fără eforturi am putut repeta totuşi cele peste 2000 de strofe, majoritatea învăţate în puşcărie, foarte mulţi psalmi din Vechiul Testament, Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului, texte din Sfintele Evanghelii, Epistolele Sfinţilor Apostoli etc. În plus repetam toate textele importante, legile, poruncile şi intonam în surdină cântece şi doine de pe Târnave etc.
Forţa sufletească mi-a fost principalul sprijin, armă neînvinsă. Mi se umplea inima de bucurie gândindu-mă la camarazii mei care au mai rămas în viaţă neînfricaţi şi neînvinşi în lupta pe viaţă şi pe moarte cu aceste unelte îndiavolite, securiste, KGB-iste.
Îl revedeam pe Moşul Nistor Chioreanu din timpul când am fost izolaţi la Zarca din Gherla, pe cei 13 camarazi, ridicaţi din Zarca Aiud, consideraţi organizatori şi instigatori la grevă în închisoare şi cum, după un an întreg de chinuri, Dumnezeu ne-a salvat. Îl revedeam în minte pe Nae Cojocaru, de asemenea din lotul celor 13, avocatul din Hârşova descendent dintr-o familie de ardeleni făgărăşeni, fost prizonier de război în Siberia, cel care s-a opus formării în lagăr, dintre ofiţerii prizonieri de război, a diviziilor de voluntari trădători, „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”. Aceşti voluntari au călcat jurământul militar faţă de ţară şi neamul românesc, la ademenirile viclene ale Anei Pauker şi ale lui Walter Neulander Roman, tatăl lui Petre Roman, trecând de partea ruşilor.
Nea Nae Cojocaru a fost unul dintre ofiţerii din lagărul internaţional de prizonieri care au iniţiat şi au condus greva foamei din lagărul de la Oranki, din Siberia. La această grevă de protest împotriva condiţiilor inumane în care erau ţinuţi ofiţerii prizonieri din toate ţările subjugate de armata sovietică au participat majoritatea ofiţerilor. A fost nea Nae Cojocaru, de care m-am legat sufleteşte ca de un frate mai mare şi drag, cel mai curajos şi viteaz deţinut politic pe care l-am cunoscut în închisorile comuniste, neadmiţând să facă niciun compromis cu duşmanii neamului românesc.
Gândindu-mă la Nae Cojocaru, nu se putea să nu-mi apară în minte şi figura de erou şi martir a lui Lae Greavu, căci împreună cu el şi cu nea Nicu Stănescu am împărţit celula de izolare de la Zarca din Gherla de-a lungul unui an de zile.
Ieşind după şapte zile din celula morţii şi ajungând iarăşi în celula de izolare din Zarcă, cu rogojina pe podea şi cu oblonul de scânduri la fereastră, mi-am luat un legământ faţă de Dumnezeu, Salvatorul meu, pe care mă străduiesc să-l respect în zilele cât voi mai avea de trăit pe pământ.
Acest legământ este scris pe coperta a patra a cărţii „Noi nu am avut tinereţe”, pe care am reuşit să o scriu ca să rămână document despre suferinţele, umilinţele, torturile şi masacrarea generaţiei 1948, de către Partidul Comunist din România, prin criminalii săi, securiştii.
M-am legat prin jurământ în faţa lui Dumnezeu în momentele cele mai grele şi disperate din acea perioadă, că, dacă voi rămâne în viaţă, mă voi ruga necontenit pentru sufletele camarazilor şi ale tuturor eroilor creştini ai neamului românesc şi că voi ajuta din toate puterile pe semenii noştri căzuţi în nenorocire. Şi singur Dumnezeu ştie cum şi cât m-am străduit să-mi îndeplinesc acest legământ sfânt.
Revenit cu bine în celula de izolare din Zarcă, starea sufletească pe care o trăiam făcând comparaţie între cele două celule de izolare, cea pe care o părăsisem şi cea în care mă aflam în acele momente, mi s-a părut asemănătoare unei bucurii pe care o trăieşte un copil când şi-a găsit jucăria pierdută. Şi începui recitarea poeziilor de Radu Gyr. Prima care mi-a venit în minte fiind „Iisus în celulă”.
Dr Teofil Mija