„... A fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o Fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria.” (Lc. 1, 26-27)
Relatarea scripturistică despre crearea lumii văzute în șase zile și, în deosebi, a lui Adam și a Evei, constituie un prolog firesc la ideea despre unitatea neamului omenesc, universalitatea păcatului strămoșesc și împlinirea în timp a actului de mântuire din partea lui Dumnezeu. În lumina datelor biblice putem înțelege destul de clar legătura firească dintre cele două Testamente: primul având rolul de călăuză spre Hristos (Gal. 3, 24), prin jertfa Căruia omenirea a scăpat de sub tirania diavolului, iar cel de-al doilea, de plinire a tuturor celor prezise de proorocii Vechiului Testament.
Această legătură dintre cele două Testamente se poate observa și cu privire la învățătura despre Maica Domnului, sau Eva cea nouă, prin care Dumnezeu a adus mântuirea pentru toți cei care își trag obârșia din Eva cea veche, prin care a pătruns moartea în lume. Dacă prima femeie a avut menirea de a da naștere la urmași și de a asigura menținerea în timp a ființei umane, prin mijlocirea Fecioarei Maria se naște Omul cel nou, care se îndumnezeiește și devine moștenitor al Împărăției veșnice.
Precizările Sfintei Scripturi cu privire la trimiterea Arhanghelului Gavriil în Nazaret, pentru a-i aduce Fecioarei Maria vestea nașterii minunate, aduc o prețioasă înțelegere a adevărului că Sfânta Maria a fost un vas vrednic de taina coborâtă din cer peste ea. Totodată, este un moment de mare răscruce în viața Maicii Domnului, atât pentru propria ei rânduială, cât și pentru istoria mântuirii noastre.
Dacă pe primul Adam Dumnezeu l-a creat fără să-L întrebe, al doilea Adam vine la existență după obținerea consimțământului cu totul liber al Sfintei Fecioare: „Pentru că, așa cum Acela a fost zămislit pentru că a voit, așa și aceea trebuia să-L zămislească și să devină Maică a Lui nu în mod silit, ci cu libertatea voinței ei. Pentru că trebuia să contribuie la iconomia mântuirii nu numai ca o unealtă mișcată de cineva, de care se face uz fără voia ei, ci — lucru cu mult mai important — să se ofere ea însăși pe sine și să se facă împreună-lucrătoare a lui Dumnezeu în pronia Lui pentru neamul omenesc. Apoi, deoarece Mântuitorul a fost Om și Fiu al omului nu numai pentru că avea un trup, ci pentru că a avut și suflet, și minte, și voință, și tot ce e omenesc, era de trebuință să aibă și o Maică desăvârșită care să slujească Nașterii Lui nu numai cu firea trupului, ci și cu mintea, și cu voința, și cu toate cele ce le avea; să fie Maică și după trup, și după suflet, să aducă la nașterea negrăită Omul întreg” (Nicolae Cabasila).
Se întâlnesc două libertăți: a lui Dumnezeu și a făpturii care se ridică din păcatul ce o robește. Astfel, întruparea Cuvântului a fost nu numai opera Tatălui, Care a binevoit să se împlinească, a Puterii Lui care a venit în lume și a Duhului care a umbrit pe Fecioara, ci și a voinței și a credinței Fecioarei.
Cuvântul îngerului nu este o poruncă; nu este nici vestirea unui fapt împlinit. Bunavestire anunță, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său. Îngerul poartă un mesaj, dar și o invitație. E un apel la libertatea Fecioarei: de a accepta sau de a respinge. Un „nu” ar însemna o amânare a planului dumnezeiesc, un „da” — împlinirea lui imediată. Îngerul așteaptă din gura Mariei răspunsul, un singur cuvânt. Îl aștepta Dumnezeu, dar în același timp aștepta toată suflarea, căci, întrebând-o pe ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează să rostească întreaga omenire. E clipa când Fecioara însumează într-însa setea universală de mântuire: „Fie mie după cuvântul Tău”.
Fecioara înțelege măreția tainei. Ea nu se îndoiește de cele spuse de înger, nu cere semn, asemenea preotului Zaharia. Plinătatea harului, sfințenia ei, îi dă statornicie, neîndoire. Răspunsul ei izbucnește direct, nereținut, spontan: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău”. Fecioara crede și primește să fie mamă, rămânând fecioară.
Astfel a depins de cuvântul Preacuratei ca Fiul lui Dumnezeu să se facă Om, ca iubirea lui Dumnezeu față de oameni să meargă până la capăt, ca planul măreț pentru care Dumnezeu l-a creat pe om să-și capete împlinirea. A depins de cuvântul Fecioarei, pentru că mântuirea omului depinde de acceptarea lui liberă. Dacă neprihănirea Evei a fost pierdută „liber” prin păcat, acum se redobândește tot în conștiință și libertate.
S-ar putea să ne întrebăm: a fost oare un lucru așa de mare ca Sfânta Fecioară să se învoiască a se face Maica Fiului lui Dumnezeu, când aproape fiecare femeie dorește să aibă unul sau mai mulți copii? Dar ființa care-L naște pe Domnul nu este o femeie oarecare, căci învoirea Maicii Domnului e cu totul deosebită de învoirea celorlalte femei. Să primești și să porți în pântece, să îngrijești și să crești pe Fiul lui Dumnezeu, înaintea căruia Serafimii și Heruvimii își acoperă fețele cu aripile lor, este o demnitate negrăită, care e în corelație ideală cu cea mai desăvârșită ținută morală pe care poate să o aibă o făptură omenească și care nu a fost realizată decât de Fecioara Maria. Și nu numai; căci cuvântul ei nu reprezenta o simplă învoire, ci este dovada unei credințe cum n-a mai avut cineva dintre oameni, pe când învoirea celorlalte femei se datorește și mișcării poftei trupești, care slăbește libertatea.
Credința în cineva înseamnă o unire spirituală cu acela. Credința Sfintei Fecioare în vestea adusă de înger a însemnat o unire spirituală cu Fiul lui Dumnezeu. Credința ei a fost biruința spiritului asupra legilor naturii, cum n-a mai fost alta, și prin aceasta, cea mai mare libertate față de ele. În acest sens se poate spune că Dumnezeu, Care are suprema libertate și putere asupra legilor, S-a întâlnit cu cea mai mare libertate atinsă de om asupra acelorași legi. Libertatea omului — libertate ce ține de spirit, avându-și originea în libertatea lui Dumnezeu, Spiritul Suprem și Atotputernic — întâlnește în Sfânta Fecioară punctul culminant al acesteia, care este cea mai deplină unire spirituală cu Dumnezeu.
Trebuie de menționat că acest apogeu al libertății, atins de Sfânta Fecioară, se datorează viețuirii ei eliberate de ispitele păcatelor, unită cu Dumnezeu printr-o rugăciune neîncetată și întărită de harul Lui. Sfântul Efrem Sirul declară că vestea bună a fost un răspuns la rugăciunea ei: „Ce făcea Curata în timpul când Gavriil a zburat jos la ea? El i-a apărut ei în rugăciune, căci și Daniel a văzut pe Gavriil în rugăciune”.
Fecioara, fiind salutată: „Bucură-te, ceea ce ești plină de dar, Domnul este cu tine”, este cuprinsă de tulburare la auzul acestor laude. El îi spune să nu se teamă și îi arată că a fost aleasă ca Născătoare a Fiului lui Dumnezeu. Nu se îndoiește de cuvintele aduse de înger, dar voiește să știe numai cum va putea să se înfăptuiască aceasta, deoarece ea nu știe de bărbat: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?”. Spunând acestea, arată că e hotărâtă de a rămâne pentru totdeauna fecioară. Totodată, întrebarea a fost pusă și din dorința de a cunoaște modul minunat al acestei lucrări a lui Dumnezeu. Prin răspunsul ei: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău”, arată încredere în vestea adusă și în faptul cum se va săvârși.
Cu riscul de a nu părea oamenilor fecioară, ea primește să fie Maică, până când măcar unii se vor convinge, prin Învierea Lui, că El e cu adevărat Fiul lui Dumnezeu și că S-a născut din ea pe cale mai presus de fire, păzindu-i fecioria. Ea primește ceea ce-i cere Dumnezeu cu o încredere totală, dar și cu o smerenie care o face să se supună fără clintire voii Domnului.
Când vezi astăzi pe cineva cu Biblia în mână și afirmă că propovăduiește „adevărul”, însă se ține de învățăturile eretice ale lui Arie (sec. IV), Macedonie (sec. IV), Nestorie (sec. V), Luther (sec. XVI), Zwingli (sec. XVI), Calvin (sec. XVI) și se declară „a lui Hristos”, tăgăduiește și hulește foarte crud pururea-fecioria și cultul Născătoarei de Dumnezeu, care este Maica Lui. A nu socoti pe Maica Celui Atotsfânt sfântă, a nu cinsti pe cea pe care o cinstește ca pe Maica Sa Cel de la Care vine toată cinstirea, pe cea pe care o înconjoară El cu slava cea mai mare și cu supracinstirea Sa, înseamnă a jigni nu numai pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Fiul ei, ci și cele mai fundamentale sentimente omenești.