Ia aminte, frate, la înălțimea cinstei la care te-ai ridicat prin dumnezeiasca întrupare. Căci zice dumnezeiescul Apostol Pavel: „Suitu-te-ai la înălțime, robit-ai robime” (Efes. 4:8). Putea Dumnezeu și cu o simplă iertare să te slobozească de muncile veșnice, după cum face și un împărat care dăruiește viața unui osândit la moarte, ceea ce este o nespusă binecuvântare. Dumnezeu, însă, nu s-a mulțumit să te scoată din adâncul răutăților, ci te-a și înălțat la o stare dumnezeiască, prin harul Său sfințitor: te-a înfiat și te-a făcut moștenitor veșnic al tuturor bunătăților Sale: „Însuși Duhul mărturisește duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu; iar dacă suntem fii, suntem și moștenitori; moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos” (Rom. 8:16-17).
Cine poate măsura nesfârșita depărtare dintre prăpastia în care ne aflam și înălțimea în care suntem acum, adică dintre starea unui păcătos osândit la iad și starea unui drept menit pentru Slava Raiului? Serafimii se înspăimântă când măsoară aceste două margini și tu nu simți nimic în inimă față de un dar vrednic de atâta laudă? Un Evanghelist ca Ioan și un Apostol ca Pavel au rămas uimiți de așa de mare dragoste arătată de Dumnezeu omului, și unul a zis: „Așa a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său, Unul-Născut” (In. 3:16); iar celălalt: „N-a cruțat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toți” (Rom. 8:32), și tu nu vrei să-L pui în inima ta?
Aici trebuie să spunem acel așa de îndrăzneț, dar și așa de adevărat cuvânt spus de Dionisie Areopagitul, că: „Dumnezeu iese din Sine Însuși, din prea marea Sa dragoste pe care o are pentru făpturile Sale și mai ales pentru tine, omul, și de unde este deasupra tuturor, Se coboară la cele de jos și mai de rând, ca să-ți împărtășească bunătatea Sa” (Despre numele dumnezeiești, cap. 4). Aceasta se vede atât din crearea lumii în șase zile, când Dumnezeu a ieșit din Sine, iar în ziua a șaptea S-a odihnit, adică S-a întors în Sine, după cum teologhisește atât Grigorie de Nyssa, cât și marele Grigorie al Tesalonicului, zicând: „Coborându-se Iubitorul de oameni pe cât a voit și era de trebuință și lucrând în șase zile lumea, în a șaptea S-a întors în chip dumnezeiesc la înălțimea proprie pe care nu o părăsise, arătând odihna Sa cea binecuvântată” (Cuvânt la Duminica Nouă). De asemenea și după întruparea Domnului, ca Fiu al lui Dumnezeu, din dragostea pentru om a ieșit din Sine timp de treizeci și trei de ani și jumătate și S-a reîntors în Sine Însuși în Duminica Învierii, după cum cântă Biserica.
Pe toate acestea, frate, se cade să le cugeti.
Cercetează apoi și marea binefacere pe care ți-a dăruit-o Domnul. Că, văzându-ți de mai înainte nebunia de a-ți risipi bogăția, ca să te afunzi iarăși în mocirla păcatului, ți-a lăsat timp de întoarcere și de răscumpărare a pedepsei cuvenite: pocăința și Sfintele Taine, ca să te aducă iarăși la Harul cel dintâi. De aceea, Sfântul Isaac a numit pocăința „har după har”. O, necuprinsă de minte dragoste a lui Dumnezeu pentru oameni! Unde este cu putință, frate, să găsești printre oameni măcar o umbră de așa dragoste? Și cu toate acestea tu ești așa de nerecunoscător și de nesimțitor față de această dragoste! Când un om îți arată un cât de mic semn de dragoste, tu îndată îi mulțumești și mărturisești că îi ești îndatorat, dar uiți pe Dumnezeu care te iubește așa de mult, care ți-a făcut un așa de nemăsurat bine și ți-a dăruit atâta Har, și nu vrei să-L slujești după cuviință. Ba și mai rău, când Îl întristezi cu păcatele tale, aceasta ți se pare lucru de nimic. O, nerecunoștință nemaiauzită pe care nici dracii nu o au! Pentru că aceștia n-au primit atâtea haruri, ci dacă au căzut, au fost lăsați în pierzarea lor pentru totdeauna.
Deci mărturisește-ți nerecunoștința și smerește-te până mai prejos decât dracii, pentru că te-ai arătat mai nerecunoscător decât dânșii. Și hotărăște-te să-ți dai viața toată și toată dragostea ta Domnului, care a izvodit atâtea chipuri de a-ți face bine; El, care S-a arătat cu atâta asprime față de îngerii căzuți, ție ți-a arătat un ocean de milă, milostivindu-se de ticăloșia ta.
Și fiindcă dragostea pe care o are El pentru tine n-a putut fi atinsă de mulțimea păcatelor tale, roagă-L să nu lase vreo ispită să-ți atingă nici dragostea ta pentru Dânsul, ci zi cu Cântarea Cântărilor: „Apă multă nu va putea stinge dragostea și râuri nu o vor putea opri”.
(Sf. Nicodim Aghioritul, meditația a XIX-a, în „Deprinderi Duhovnicești”, apărută la Editura Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1995)