Interviu cu monahul Savatie Baștovoi.
Savatie Baștovoi este numele de călugărie al lui Ștefan Baștovoi, născut la 4 august 1976, la Chișinău. Este cunoscut atât ca ieromonah ortodox, cât și ca eseist, poet, romancier, teolog și editor din Republica Moldova. A ales viața monahală în 1999, a fost hirotonit ierodiacon în anul 2000, iar în 2002 a devenit ieromonah. De-a lungul timpului, a fost legat de Mănăstirea Noul Neamț din Chițcani și s-a remarcat și în plan cultural, ca fondator al Editurii „Cathisma” din București și autor al mai multor volume de spiritualitate și literatură.
— Dragostea e un sentiment pe care îl trăiește orice tânăr. Dar de multe ori acest sentiment provoacă suferințe. Cum să ne protejăm de rănile săgeților lui Cupidon?
— Dragostea nu numai că este un sentiment pe care îl trăiește orice om, ci am putea spune că ea este însăși viața și scopul vieții. Depinde în ce fel înțelegem noi dragostea. Pentru că există mai multe definiții ale acestui sentiment. Fiecare popor, fiecare cultură au definit-o din punctul lor de vedere. În înțelesul obișnuit, deja consacrat, dragostea este relația dintre bărbat și femeie, care de cele mai multe ori se limitează la una trupească. Aici am putea opune o atitudine pe care o numim moralistă, adică dragostea la nivel de suflet, spirituală, platonică, și dragostea afrodisiacă, adică trupească.
Orientalii au o carte despre dragoste care se numește „Kama Sutra”. Această carte cuprinde și descrie poziții ale corpului prin care se poate obține maximum de plăcere trupească, denumită orgasm în psihanaliză, psihiatrie și în limbajul uzual. Acestei cărți noi, creștinii, îi opunem altă carte a dragostei: Evanghelia. „Dumnezeu însuși este dragoste”, spune apostolul și evanghelistul Ioan. Dumnezeu este iubire.
De ce, dar, apare această suferință dincolo de plăcerea, bucuria întâlnirii dintre bărbat și femeie, care, prin unirea lor, se fac un trup, după cuvântul lui Dumnezeu? Însuși Dumnezeu a sădit în trupurile noastre această pornire a unora către alții — bărbatul către femeie și femeia către bărbat —, care este o tendință și o atracție firească.
Dar de multe ori această lege a firii este încălcată prin homosexualitate la bărbați sau lesbianism la femei. Adresându-se romanilor, apostolul Pavel le spune că au schimbat pe Dumnezeul cel nestricăcios și s-au închinat făpturii stricăcioase. Ce înseamnă asta?
Avem această situație atunci când omul, uitându-L pe Dumnezeu, își face din persoana iubită idol, un înlocuitor al lui Dumnezeu. Atunci când toate aspirațiile, toate ideile sale despre bine și frumos le investește în această persoană iubită și, mai târziu, nici nu le mai poate vedea altfel decât prin această persoană.
Lucrurile sunt bune și frumoase atâta vreme cât relația lor este reciprocă. Dar, în momentul despărțirii, omul suportă un mare șoc. Viața lui se golește de ceea ce a avut el mai important. Pentru că aici are loc un transfer de personalitate. Eul se deplasează și devine tu, tu devine eu. De altfel, cum spune și apostolul Pavel: „Căci, odată căsătoriți, trupurile voastre nu vă mai aparțin, ci trupul bărbatului este al femeii și trupul femeii este al bărbatului.” Pentru a evita această suferință firească și, după cum vedem, ușor de explicat, atitudinea noastră trebuie să fie foarte corectă, înlăturând excesele. Deoarece orice exces presupune necunoscutul. Orice exces este un risc...
— Cum poți să eviți excesul atunci când ești îndrăgostit? Aceasta ar presupune un control asupra sentimentelor, or, când se îndrăgostește, omul adesea pierde acest control.
— Noi spunem că inima este oarbă, dragostea este oarbă. Însăși apariția acestui sentiment este excesul despre care vorbesc. Acest sentiment, pe care ne-am obișnuit să-l numim așa, nu este, de cele mai multe ori, însăși dragostea. Atunci când Eminescu spune că este „un instinct atât de van, ce le vine și la păsări de vreo două ori pe an”, el nu greșește deloc, chiar dacă el însuși era pradă acestui sentiment.
— A spus-o într-un acces de luciditate?
— A spus-o mai degrabă într-un acces de misoginism. Se vede că suferea mult de pe urma relației sale cu Veronica Micle, care, la rândul ei, era căsătorită și nu-l avea numai pe Eminescu drept amant. De multe ori întâlnim la romantici aceste excese de misoginism, care nu sunt deloc luciditate și care nu sunt deloc înțelepciune. De ce?
Spre deosebire de această atitudine a romanticilor, pe care o găsim și la Schopenhauer, la Nietzsche, la mulți alți filosofi — de diminuare a rolului și a însemnătății femeii (ei înșiși fiind, în același timp, niște desfrânați) —, în Ortodoxie nu există această atitudine față de femeie, chiar dacă există călugărie.
Misoginismul, disprețul față de femei, este un păcat care strigă la cer. Atunci când diminuăm sau înjosim făptura lui Dumnezeu, zidirea mâinilor Lui, pe motiv că este femeie, noi ne ridicăm împotriva Însuși Făcătorului și prin aceasta arătăm că Dumnezeu a comis o eroare și a creat o făptură imperfectă.
Femeia nu este mai puțin perfectă decât bărbatul. Noi învățăm doar atât: că femeia are o voință mai slabă decât bărbatul. În Noul Testament, Mântuitorul Hristos o recuperează pe Eva cea căzută, prin care a pătruns păcatul în lume, și o ridică la o demnitate care o poate întrece pe cea a bărbatului.
Uitați-vă cine este primul om care-L întâmpină pe Hristos după Înviere — este chiar Maria Magdalena, desfrânata despre care aflăm din Evanghelie. Ea este primul om care vede cea mai mare minune din istoria universului — minunea Învierii lui Hristos, prin care tot neamul omenesc a înviat și a fost restabilit.
Spre deosebire de acest fel de a vedea și a înțelege femeia, există asceza, monahismul oriental — cel budist sau krișnait —, care cultivă iarăși o atitudine disprețuitoare față de femeie și față de actul trupesc.
Repetăm că, în Ortodoxie, chiar dacă se presupune asceza și se recomandă, deoarece însuși apostolul Pavel, atunci când dă sfaturi celor căsătoriți, spune: „Fraților, iată, vremea s-a scurtat; cei căsătoriți să fie ca și cei necăsătoriți”, aceasta nu se face din dezgustul față de femeie. În canoanele apostolice și la Vasile cel Mare se prevede caterisirea preoților care se îngrețoșează de femeile lor pe motiv de falsă evlavie, „căci Dumnezeu a făcut femeie și bărbat”, se spune acolo.
Uitați-vă: o atitudine corectă și umană, dacă vreți, spre deosebire de alte moduri de asceză care au fost și la grecii antici — și Aristotel a fost un timp ascet... Deci iată un mod de a evita suferința: prin asceză. Dar el nu este întotdeauna pe măsura și în puterea tuturor. Însuși Hristos, când a fost întrebat, a spus: cel care poate încăpea, să încapă.
— Dacă una din metodele de a evita suferința în dragoste este monahismul — dar nu oricine ar fi în stare să aleagă această cale —, logic ar fi să presupunem că altă variantă este căsătoria? Este oare căsătoria, cea bazată pe principii creștine, o garanție a faptului că vom fi protejați de suferințe?
— Despre aceasta, iarăși apostolul Pavel spune foarte bine... Vedeți, la întrebările cele mai subtile și curioase Biblia are întotdeauna răspuns. Și un răspuns cel puțin interesant. Apostolul Pavel spune așa: „Recomand și bine este să fiți ca mine” — adică feciorelnici, necăsătoriți. „Dar celor care nu pot — să se căsătorească. Însă acestora zic că vor avea suferință în trupurile lor.” La ce se referă apostolul Pavel? Tot el, în altă parte, explică: „Căci cel căsătorit caută să facă voia femeii, iar cel necăsătorit face voia lui Dumnezeu.” Tot așa se spune și despre femei, adică vor face voia bărbatului.
Așadar, cum poate să aibă suferință în trup, după ce se află într-o relație binecuvântată de Dumnezeu, prin Taina Cununiei, de către Biserică, deci este în afara desfrânării, în afara păcatului despre care Biserica învață că el singur este cauza suferințelor noastre? De unde, dar, această suferință în trupurile celor căsătoriți?
Răspunsul e simplu. Atunci când lumea se căsătorește, nu știe ce jug își ia. De aceea, când alegem căsătoria, noi, de fapt, ne luăm o povară mult mai grea decât călugăria, dacă ar fi să ținem cont de poruncile evanghelice și dacă ar fi să nu ne abatem de la scopul nostru — singurul scop al creștinului și al oricărui om —, cel al mântuirii și al întâlnirii cu Dumnezeu. Când apostolul spune: „cei căsătoriți să fie ca și cei necăsătoriți”, la asta se referă.
În primul rând, anul bisericesc are foarte multe zile oprite [relațiilor intime] — posturi, sărbători. Ar fi mai mult de 200 de zile pe an. În afară de aceasta, se interzic relațiile în perioada alăptării, începând de la momentul zămislirii. Din clipa în care femeia a aflat că este însărcinată, relațiile sunt oprite. Până după încheierea perioadei de alăptare.
Foarte mulți dintre oamenii sau tinerii care, deși umblă la biserică, se vor ortodocși totuși nu îndeplinesc această restricție, deloc neînsemnată, a Bisericii. În afară de aceasta, este evident că orice metodă de contracepție este exclusă și condamnată — avem exemplul lui Onan, cel care, luând de nevastă pe văduva fratelui său, și-a aruncat sămânța pe pământ, pentru a evita zămislirea, și a fost omorât de Dumnezeu. Acest păcat este aspru condamnat. Nu mai vorbim de alt păcat, care este avortul, sau spirala, care este și ea un avort... mai timpuriu, așa o prezintă și medicii, fiindcă spirala distruge ovulul deja fecundat, atunci când zămislirea a avut loc și se elimină, practic, un embrion, pur și simplu mai mic decât cel de 2 sau 3 luni, eliminat prin operație chirurgicală.
Trebuie să ne înspăimânte această situație, când femeia se face stăpână a corpului său, în sens rău. În situația când Dumnezeu ne spune că tu însuți nu poți face un fir de păr alb sau negru, să ne dăm seama cât de mare este păcatul când noi singuri ne distrugem trupurile noastre și ale altora, nu dăm șansa la viață pruncilor care ar fi putut să se nască, căci pentru aceasta a lăsat Dumnezeu relația binecuvântată între femeie și bărbat. Și atunci când spunem că vrem să ne căsătorim pentru a prelungi spița neamului omenesc și anume de asta nu ne călugărim, atunci să urmăm acestui gând și nicidecum altfel.
Julius Evola, un eseist italian, observă un lucru în cartea sa „Metafizica sexului”: toți spun că zămislirea este pentru a prelungi neamul omenesc, dar cât de mare este spaima tinerei fete sau femei de a rămâne gravidă. Deci altul este scopul — satisfacerea poftei trupești celei mai joase. Și anume astfel ajungem să înjosim femeia, când ea devine un instrument al satisfacerii acestei pofte.
Aici suntem puși în fața celui mai aprig misoginism, nu în cazul ascezei și al călugăriei. Să luăm relația trupească dintre un bărbat și o femeie, dintre doi tineri. Adeseori toată dragostea lor se risipește degrabă. Și unul, și altul se îndreaptă către alt partener, și așa la nesfârșit. Ce a iubit el sau ea la omul respectiv? Atunci când urmează plânsete, disperare, sinucideri, suferințe, despre care vorbim, despre care se cântă în cântecele pentru tineri, se scriu poezii, se fac picturi, piese de teatru, unde dispare acea dragoste?
Acest fapt este ridicat la nivel de mare dramă a umanității. Să vedem ce se află în spatele acestei drame. Cu adevărat iubirea unei persoane față de alta? Sau aspirațiile și tendința către satisfacerea necesităților trupești? Vedem că nici căsătoria nu numai că nu ne scutește de suferința pe care o avem în afara ei, ci uneori o poate agrava. Totuși, această suferință doar în căsătorie poate fi evitată, în afara ei nicicum. Nu trebuie să uităm că scopul, frumusețea și rostul ei constau în a da naștere unor noi făpturi, oameni pe care atât tatăl, cât și mama trebuie să-i educe, să-i crească. Și atunci iubirea este factorul principal, piatra de temelie pe care se zidește familia. Evident, atunci această suferință este omisă. Timpul pe care cei căsătoriți și-l acordă unii altora are și el o însemnătate foarte mare. Tot apostolul Pavel spune: cei căsătoriți să nu se despartă pentru mult timp unii de alții, pentru a nu da prilej de suferință, prilej de desfrânare.
— Părinte, este interesant ceea ce spuneți, dar cred că mulți dintre tinerii de azi înclină spre alte concepții despre viața în familie. Cel puțin există o concepție mai mult sau mai puțin generală, potrivit căreia sexul ocupă un loc important în familia modernă. Chiar conform opiniei specialiștilor, multe familii se destramă din cauza incompatibilității sexuale.
— Tocmai ceea ce am spus până acum. Asceza ortodoxă vine să evite chiar acest lucru. Da, până la un punct, distracțiile și vorbele de alint ne pot oarecum sustrage tumultului și greutăților acestei vieți. Emil Cioran spunea că orgasmul este suprema stare și singura care îl poate smulge gândului morții, spaimei și haosului morții. Tantrism prostesc.
Dar haideți să ne uităm treaz la lucruri. Da, este bine până la un punct, dar nu întotdeauna suntem tineri, nu întotdeauna suntem sănătoși. De ce să nu presupunem întâmplarea tristă în care nevasta sau soțul nimerește într-un accident și jumătate de an trebuie să stea la pat? Anume în această situație, dacă soții trăiesc într-un regim tumultuos al relațiilor trupești, vor apărea certurile. De ce să uităm că există boli atât femeiești, cât și bărbătești, care pot interveni pe neașteptate — fie impotența la bărbați, sau cancerul, sau oricare altă boală la femei? De ce acești oameni ar trebui să se despartă? De ce trebuie să aducă atunci în viața lor pe altcineva mai tânăr, mai sănătos, de ce trebuie să sufere copiii de pe urma acestei triste întâmplări, de care nimeni nu este protejat?
Iată de ce avem nevoie să îndreptăm sentimentele și relațiile noastre în sfera care este eternă, veșnică, unde iubirea este nestrâmtorată de factorii exteriori, unde nimic nu o poate strâmtora și schimba — nici bătrânețea, nici boala, nici despărțirea. Despre aceasta ne învață Hristos în Biserica Ortodoxă.
— Cum e posibilă o asemenea performanță în familia modernă? Cum să stimulăm nu dragostea firească, ci pe cea duhovnicească în relațiile dintre soț și soție?
— Noi, oamenii, suntem foarte mici la suflet. Dar Cel ce ne-a creat, știind de micimea noastră și știind că nimic nu facem gratuit și fără scop, recomandându-ne să nu ne pierdem viața în plăceri trupești, ne oferă în schimb alte plăceri — mai mari și mai superioare —, cele duhovnicești.
Atunci când renunțăm la plăcerile și îmbrățișările trupești, noi nu facem un sacrificiu. Noi, de fapt, obținem în schimb o plăcere și mai mare, pe care o primim în scurtă vreme după îndreptarea noastră. Desigur, nu atât de scurtă ca în yoga sau alte curente disciplinare (zâmbește).
Întâlnirea cu Dumnezeu poate fi bruscă și spontană. Despre aceasta avem pilde și în Pateric. Un frate căzuse și vine la părinte, la stareț, și-i spune: „Avva, am căzut, dă-mi trei ani ca să mă pocăiesc.” El zice: „E mult, fiule.” „Atunci cât — unul?” „E mult, fiule.” „Patruzeci de zile?” „E mult, fiule. Dacă te pocăiești cu adevărat, Dumnezeu în trei zile poate ierta păcatul tău.”
Deci să nu-L uităm pe acest Dumnezeu al nostru, care știe să ierte neputințele noastre într-un timp atât de scurt, să ne scutească de urmările faptelor noastre urâte. Căci El a zis: „Cel care-și va lua crucea și-Mi va urma Mie va căpăta răsplata nu numai în viața de dincolo, ci o va simți și aici, pe pământ.” Aici, pe pământ, răsplata constă anume în echilibrul sufletesc, liniștea, pacea și iubirea, pe care doar Dumnezeu, Cel care este iubirea însăși, o poate da, nu numai nouă, ci și apropiaților, semenilor noștri, pe care-i iubim.
Căci spune prorocul: „Multe poate rugăciunea dreptului înaintea Domnului.” Deci, îndreptându-ne noi înșine viața, vom avea trecere și îndrăzneală la Dumnezeu să cerem pace, dragoste și iubire, nu doar pentru cei pe care-i iubim, ci chiar și pentru dușmanii noștri, după cum avem poruncă. Și astfel să contribuim la restabilirea armoniei și a dragostei pe care a avut-o și a pierdut-o Adam.