Coliva, colacii, parastasul și pomana nu sunt simple tradiții, ci rânduieli ale Bisericii cu un adânc temei scripturistic și teologic?
Auzim destul de des întrebarea:
La ce folosesc toate acestea?
De ce facem colivă ?
De ce facem parastas și pomeni?
Din păcate, mulți împlinesc aceste rânduieli doar pentru că „așa au apucat din bătrâni”, fără să mai cunoască înțelesul lor...
Alții le consideră simple tradiții omenești... În realitate, în Biserică nimic nu este întâmplător...
Fiecare gest vorbește despre Hristos, despre Înviere și despre iubirea care nu încetează odată cu moartea. Iubirea nu încetează la marginea unei gropi.
Mai întâi trebuie să știm că parastasul nu este masa de după slujbă, ci însăși slujba de rugăciune pentru cel adormit
Parastasul este prescurtarea slujbei de înmormântare, o slujba săvârșită pentru odihnă și iertarea păcatelor celor trecuți în veșnicie
Cuvântul parastas vine din limba greacă, παράστασις (parástasis) și înseamnă „mijlocire”, adică rugăciunea pe care Biserica o înalță înaintea lui Dumnezeu pentru iertarea și odihna sufletului celui mutat la cele veșnice.
În interpretarea liturgică <> (parástasis) înseamnă „a sta înaintea lui Dumnezeu”: para (παρά) înseamnă „înaintea” sau „lângă”, iar stasis (στάσις) înseamnă „a sta”...
Prin urmare, parastasul este rugăciunea prin care Biserica stă înaintea lui Dumnezeu și mijlocește pentru odihna sufletului celui adormit.
Poate cineva va întreba:
„Dar de unde știm că trebuie să ne rugăm pentru cei adormiți?”
Sfânta Scriptură ne răspunde. În Cartea a doua a Macabeilor, Iuda Macabeul aduce jertfă pentru cei morți, „gândind bine și cu evlavie despre înviere” (2 Macabei 12:43-46). Dacă ne rugăm unii pentru alții în această viață, de ce am înceta să o facem după moarte? Iubirea nu se sfârșește la mormânt, după cum am specificat mai sus.
Coliva este făcută din grâu deoarece Însuși Hristos spune....
„Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (Ioan 12:24).
Bobul de grâu este îngropat și răsare la o viață nouă. Tot astfel, trupul este așezat în mormânt cu nădejdea învierii. Coliva este, așadar, mărturisirea credinței că moartea nu este sfârșitul.
În același timp, coliva este alcătuită din mii de boabe unite într-un singur întreg. La fel este alcătuită și Biserica...din mulți oameni, un singur Trup al lui Hristos. Vinul, făcut din multe boabe de strugure zdrobite și unite, iar colacii, făcuți din multe boabe de grâu devenite o singură pâine, vorbesc despre aceeași comuniune și despre unitatea Bisericii.
Poate ați observat că, în timp ce se cântă „Veșnica pomenire”, preotul și credincioșii ridică și coboară coliva, iar cei care nu ajung la ea pun mâna pe umărul celui din față, formând un singur lanț.
Acest gest mărturisește că Biserica este una singură. Noi, cei care încă ne nevoim pe pământ, rămânem în comuniune cu cei care au trecut la Domnul. Moartea nu poate rupe această legătură.
Mai mult, să nu credem că numai noi ne rugăm pentru cei adormiți. Noi nu știm pe cine a proslăvit Dumnezeu. S-ar putea ca unii dintre cei pe care îi pomenim să fie deja aproape de Dumnezeu și să se roage, la rândul lor, pentru noi. De aceea, ridicând împreună coliva, mărturisim că iubirea și comuniunea Bisericii continuă dincolo de mormânt.
Dar de ce facem pomană, dacă sufletul nu mai mănâncă?
Pentru că pomana nu este hrana celui adormit, ci milostenie pentru cel viu. Dumnezeu primește această faptă făcută din iubire și o face, după mila Sa, spre folosul sufletului celui pomenit.
Gândiți-vă la o situație obișnuită din viața de zi cu zi: un tată își vede copilul făcând un bine altcuiva și, deși el nu primește nimic în mod direct, inima i se umple de bucurie văzând iubirea și bunătatea copilului său. Tot astfel, când facem milostenie în numele celui adormit, nu înseamnă că sufletul lui primește hrana materială, ci că Dumnezeu primește dragostea exprimată prin această faptă și, în mila Sa, o face spre folosul celui pe care îl pomenim.
De aceea, Hristos spune: „Când faci ospăț, cheamă pe săraci, pe neputincioși, pe șchiopi și pe orbi…” (Luca 14:13-14).
Iată adevăratul rost al pomenii: nu mesele între oameni care au de toate, ci ajutorul oferit celor aflați cu adevărat în nevoie ca bucuria să fie deplină și adevărată. (Vom discuta mai în detaliu despre acest subiect)
La fel, prosoapele, păturile, hainele sau celelalte daruri nu sunt date pentru că sufletul ar avea nevoie de ele și nici pentru că am putea cumpăra mântuirea cuiva. Ele sunt acte de milostenie și de aducere aminte. Ori de câte ori cineva va folosi acel dar și va spune: „Dumnezeu să-l ierte!”, cel adormit este pomenit încă o dată înaintea lui Dumnezeu.
În schimb, obiceiuri precum paharul cu apă sau vin pentru suflet, pâinea pusă peste el, deschiderea geamurilor „ca să iasă sufletul” , spartul cănilor/paharelor/sticlelor, sau credința că sufletul vine să mănânce nu fac parte din învățătura Bisericii, ci sunt superstiții populare și chiar păgâne.
Cel mai mare dar pe care îl putem face celor adormiți
Cel mai mare dar pe care îl putem face celor adormiți rămâne rugăciunea, pomenirea lor la Sfânta Liturghie și milostenia făcută cu dragoste și mai ales spre folosul celor cu adevărat aflați în nevoi.
De aceea, coliva, vinul, colacii și pomana nu sunt simple tradiții. Ele sunt o mărturisire vie că Hristos a biruit moartea, că iubirea nu încetează și că Biserica rămâne o singură familie, în care cei vii și cei adormiți sunt uniți în Hristos, așteptând împreună obșteasca Înviere și viața cea veșnică.
________________
Să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, Cel răstignit şi înviat, pentru ca jertfa celor vii pentru cei adormiți sau repausați să fie roditoare de speranţă şi de comuniune frățească mai intensă în iubirea milostivă și nesfârșită a Preasfintei Treimi. - text preluat de la pr. Teodor Ciurariu de pe contul său de Facebook.