După 15 ani în Spania, tata s-a întors definitiv acasă. Toată familia l-a așteptat la aeroport cu baloane, flori și lacrimi. Dar când a ieșit pe poarta sosirilor, nu era singur. Lângă el mergea o fetiță de vreo opt ani care îl ținea strâns de mână. Iar ceea ce ne-a spus atunci a schimbat totul.”
Tata plecase în Spania când eu aveam doisprezece ani.
Ca mulți alți români.
La început promisese că stă doar un an.
Apoi doi.
Apoi încă puțin.
Și încă puțin.
Până s-au făcut cincisprezece.
În timpul acela a trimis bani.
A renovat casa.
Ne-a ajutat pe toți.
Dar a ratat și multe.
Zile de naștere... serbări ... absolviri ... nunți,
înmormântări .
Toate lucrurile pe care banii nu le pot cumpăra înapoi.
Când ne-a anunțat că se întoarce definitiv, am fost în culmea fericirii.
Mama plângea de emoție.
Frații mei făceau planuri.
Nepoții îi pregătiseră desene.
Toți număram zilele.
În dimineața aceea am mers la aeroport cu flori și baloane.
Poarta sosirilor s-a deschis... au început să iasă pasagerii.
Apoi l-am văzut mai cărunt... mai i slab...
Dar era tata.
Am început să facem cu mâna.
Să strigăm.... să plângem...
Până când am observat ceva.
Nu era singur... o fetiță îl ținea de mână.
Avea părul castaniu prins în două codițe și un ursuleț de pluș în brațe.
Ne-am oprit toți.
Eram confuzi.
Mama s-a albit la față.
Prima idee care ne-a trecut tuturor prin cap a fost aceeași.
Tata are o altă familie.
Când a ajuns lângă noi, liniștea era apăsătoare.
Fetița nu îi dădea drumul la mână.
Nici măcar o clipă.
Tata ne-a privit...avea ochii plini de lacrimi.
- Știu ce credeți.
Nimeni nu a răspuns.
Atunci s-a așezat în genunchi lângă copilă.
- Spune-le cum te cheamă.
- Lucia.
Vocea îi era foarte timidă.
Tata a tras aer adânc în piept și ne-a povestit...
Cu doi ani înainte lucrase ca administrator într-un bloc din Madrid.
La etajul trei locuia o româncă.
Mamă singură... bolnavă de cancer.
Foarte bolnavă !
Avea doar această fetiță....LUCIA .
În ultimele luni de viață, tata o ajutase cu cumpărături.
Cu medicamente , cu drumuri la spital... cu ce putea.
Când femeia a înțeles că nu mai are șanse, l-a rugat ceva imposibil.
Să nu o lase pe Lucia să ajungă singură.
La început tata a refuzat... firește.
Dar în timp a devenit tot mai apropiat de copilă... iar după moartea mamei ei, procesul de protecție și adopție a durat aproape un an.
În tot acel timp nu ne spusese nimic...pentru că nu știa dacă va reuși și nu voia să ne dea speranțe.
La final a devenit tutorele legal al Luciei și a decis să se întoarcă în România cu ea.
Am rămas fără cuvinte.
Mama plângea, eu plângeam.... toți plângeam.
Dar nu din motivele pe care ni le imaginaserăm.
Atunci Lucia a întrebat încet:
- Ei sunt familia noastră?
Familia noastră.
Nu familia lui... nu familia lor... familia noastră.
Mama a fost prima care a îngenuncheat în fața ei... a îmbrățișat-o și a început să plângă și mai tare.
- Da, puiule.
Suntem.
În drum spre casă, Lucia a adormit cu capul pe umărul tatei.
Iar eu mă uitam la ei și mă gândeam cât de ciudată este viața.
Uneori pleacă un om și se întoarce altul.
Mai obosit... mai înțelept... cu mai multe cicatrici.
Dar și cu o inimă mai mare decât atunci când a plecat !