"Mi-a plăcut o zicere a Sfântului Nil Ascetul care spunea: „Evlavios nu este cel care miluiește pe mulți, ci cel care nu nedreptățește pe nimeni”.
Plecând de la această vorbă de Duh, pe care o voi folosi ca motto și subiect al cuvântului din această postare, voi analiza o realitate care definește o tipologie umană din vremurile noastre și care, din păcate, se insinuează adesea și în Biserică: Oamenii care se simt nedreptățiți fără a avea motiv, și paradoxal, care nedreptățesc pe alții căutând motive...
Acuma să explic această antinomie, dar și paradox, anume existența în arealul acestor personalități a contradicțiilor, a contrariilor care se exclud principial, dar sunt incluse neprincipial, imoral și nedrept, în atitudinea lor criticistă, în lucrarea și percepția lor subiectivă...
Există în societatea de azi la oamenii lumești, neasumați religios, o lamentație sinistră proiectată în afară, manifestată doar cu frustrări și nemulțumiri, în care întotdeauna vinovați sunt ceilalalți, "iadul sunt ceilalți" (J. P. Sartre); ceilalți sunt vinovați că nu sunt ei fericiți, iubiți, apreciați...
Dacă este să psihanalizez duhovnicește această categorie de persoane constat că percepția lor este a unor oameni neîmpăcați, de fapt, cu viața lor, care nu-și asumă bunele și relele, plăcutele și neplăcutele vieții lor, întâmplările cotidiene, uneori chiar eșecurile personale, din viața lor conjugală, profesională sau socială, sau imperfecțiunile sau neîmplinirile chiar cele din viața lor de credință...și caută un paratrăsnet, un țap ispășitor...
Lumea-i rea, nu noi, altul e vinovat, nu eu... Cunosc persoane și am întâlnit cazuri, care au rupt-o cu Biserica și s-au supărat pe Dumnezeu pentru că "le-a murit tatăl prea devreme", spun ei...sau au plecat la altă Biserică pentru că o singură dată duhovnicul și-a permis cu toată îndreptățirea părintească să le facă o dojană sau tineri care n-au mai călcat pe la Biserică pentru că o bătrână i-a certat sau le-a făcut o observație...
E foarte trist să observi cât de ușor se leapădă sau se smintesc oamenii, bineînțeles nu și cei care sunt cu adevărat credincioși... Mulți dintre acești nemulțumiți, în general, sunt foarte superficiali și au așteptări mari sau dezvoltă o hipersensibilitate foarte ușor de deranjat, de ațâțat de bârfe, de sminteli, de propriile percepții eronate, subiective, relative...
Unii dintre ei n-au avut parte niciodată de vreo chelfăneală proprie din partea vreunui bisericos sau a vreunui preot, dar au plecat urechea la bârfele altora sau la cleveteala lumii, a necredincioșilor și s-au smintit aiurea și gratuit, chiar prostește, câtă vreme n-au înregistrat vreo daună de genul acesta pe persoană fizică, ci doar prin transfer...prin contagiune, luând boala lepădării de la alții și microbul criticismului de la lepădați și răzvrătiți...
De aceea, poți să constați cu ușurință că, genul acesta de persoane nu au convingeri nestrămutate, fiind foarte oscilanți, influențabili, subțiri, negativiști, fără certitudini în credință, în relații, în prietenii, în receptarea unor sfaturi, îndrumări sau critici constructive, îndreptătoare, înțelepțitoare, desăvârșitoare, oricât de bine intenționate ar fi, de decente sau de oportune, văzute și acestea ca niște acte de agresiune...
Desigur, genul acesta de indivizi așteaptă doar laude și aprecieri, refuzând orice fel de observație, de feedback, de reconfigurare morală, existențială, oricât de obiective, adevărate sau corecte ar fi demersurile venite din afară de la un mentor duhovnicesc sau formator ...
Ceea ce i-ar ajuta să-și depășească condiția, limitările, confortul sau angoasa, propulsându-i pe o orbită superioară le devine incomod și inacceptabil...iar cel care vrea să-i elibereze din acest corset în care pretind că s-au securizat este perceput ca agresor... Și încep lamentările, bocetul infantil, nu de adulți încercați și maturi, ci de copii care iubesc doar răsfățul...
Se consideră adesea fără motive întemeiate, nedreptățiți, lezați în orgoliu, în așteptări, și se îndreptățesc cu motive, de asemenea, neîntemeiate, scornite, inventate, puerile, atunci când ei înșiși ajung să facă ceea ce ei înșiși contestă cel mai mult: nedreptățirea...
Evident, are dreptate Sf. Nil Ascetul când zice că: "adevărata evlavie, și aș adăuga, adevărată dreptate este atunci când nu nedreptățești pe nimeni."
Desigur, nu este ușor, dar nici imposibil...să fii și bun și drept... Iar bunătatea, dragostea și evlavia se arată prin fapte...pe care doar un Drept Judecător le poate evalua obiectiv și dumnezeiește, nu după judecățile omenești, subiective și părtinitoare...
Dumnezeu nu-i nedreptățește pe cei osândiți la iad, în timp ce pe alții i-a iertat sau i-a răsplătit cu Raiul...dăruind fiecăruia ce i se cuvine... "Poate doar ochiul tău este rău și nedrept pentru că Dumnezeu a fost bun și drept cu fratele tău"
Păr. Arsenie Papacioc zicea: " Nu faptele, ci dragostea contează"... Da, dar în sensul că faptele săvârșite fără dragoste contează mai puțin decât dragostea, dar nu aceea fără fapte, ci dragostea întemeiată pe fapte de dragoste...când nu nedreptățești pe nimeni... Dragostea singură ca și "credința fără fapte este moartă" - text scris de pr. Alin Cristian Preotu, pe contul sau de Facebook.