Atunci cînd sînt întrebaţi: ce e mai important în viaţa unui creştin ortodox, ce este important în procesul de educaţie al unui copil, mulţi părinţi răspund: participarea la serviciul divin, îndeplinirea poruncilor, ascultarea de părinţi ş. a.
Dar mie îmi pare că cuvintele unui stareţ, care a trăit pe muntele Athos şi care a educat o mulţime de ucenici, se pot aplica nu numai fiilor duhovniceşti, ci şi părinţilor.
Acest stareţ spune către fiul său duhovnicesc: “Dacă vreodată Dumnezeu îţi va aduce ţie fii duhovniceşti, tu să-i înveţi pe ei cum trebuie să se roage, iar rugăciunea la rîndul ei îi va învăţa toate celelalte”.
Şi dacă noi dorim să-i educăm pe copiii noştri în credinţa ortodoxă, trebuie să-i ajutăm pe ei să comunice cu Dumnezeul Cel Viu, Care este Sfînta Treime. Şi în primul rînd, să-i învăţăm cum să se roage, ca legătura cu Dumnezeu să devină fundament al vieţii lor pe viitor.
E cu putinţă oare a învăţa pe copii să se roage?
Rugăciunea este convorbirea directă cu Dumnezeu. Pentru rugăciune este nevoie de participarea şi sîrguinţa omului, cu ajutorul harului Dumnezeiesc. Într-o oarecare măsură, rugăciunea se învaţă ca şi vorbirea. În familie copilul învaţă să vorbească, să comunice cu alţi oameni, şi tot în familie el poate “învăţa” rugăciunea.
La început copilul trebuie să se roage împreună cu părinţii, formîndu-şi deprinderea de a se ruga zilnic. Iar mai apoi rugăciunea se poate transforma într-o experienţă vie, mai întîi copilărească, dar mai tîrziu pe deplin matură.
Cel mai bun mijloc de a atrage pe copil în experienţa rugăciunii este rugăciunea săvîrşită împreună cu el. Totul începe de la rugăciunea pe care o rosteşte mama deasupra copilului nou-născut; pentru mamă această experienţă este de cea mai mare importanţă. Din acea clipă se pune temelia pentru participarea zilnică a copilului la rugăciune.
Un exemplu despre rugăciunea mamei pentru copii e descris în “Fraţii Karamazov” de Dostoevski. În familia Karamazov trăia un copil minunat – Alioşa. El a fost educat de către mama sa, iar mai tîrziu de către străini. Şi unicile lui amintiri copilăreşti au fost acelea cum mama îl întinde spre icoana Maicii Domnului şi se roagă pentru el, cerînd ca Maica Domnului să-l ea pe copil sub ocrotirea sa. Iată acea temelie care trebuie să fie pusă de către mamă la începutul vieţii conştiente a copilului.
Desigur, nu trebuie să arătăm neapărat copilului cum trebuie să se roage. Rugăciunea nu e o acţiune demonstrativă, ci adresare lăuntrică a sufletului către Dumnezeu. Şi dacă această adresare va exista în noi, copilul o va simţi, va simţi că ea este izvorul bucuriei voastre.
În familiile ortodoxe, de obicei, pe copii îi învaţă rugăciunea “În numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfîntului Duh, amin”, pe care o pronunţă făcînd semnul Sfintei Cruci. Această rugăciune este unită cu acţiunea, care copilaşilor mici le pare ca o joacă. Ea e scurtă, dar are un conţinut adînc. De aceea neapărat va trebui să lămurim copilului, atunci cînd va mai creşte puţin, conţinutul acestei rugăciuni.
Unele explicaţii ale rugăciunii se însuşesc uşor de către copii, atunci cînd ele sînt însoţite de imagini. În viaţa Fer. Augustin se povesteşte cum odată Fericitul contemplînd la taina Sfintei Treimi, a văzut pe ţărmul mării un băieţel, care săpa o groapă în nisip. “Ce faci?” – l-a întrebat Fericitul. Băieţelul a răspuns: “Eu vreau să torn toată marea în această gropiţă”. Atunci Fericitul a înţeles că nu este cu putinţă minţii noastre limitate să cuprindă pe deplin taina Sfintei Treimi.
Din toate rugăciunile Bisericii, cele mai necesare pentru copii sînt: rugăciunea Domnească – “Tatăl nostru”, rugăciunea către Sfîntul Duh – “Împărate Ceresc” şi rugăciunea către Maica Domului – “Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te”. În aceste trei rugăciuni se conţine esenţa credinţei ortodoxe.
La începutul drumului vieţii copilului părinţii trebuie să se roage împreună cu el, dar ei trebuie să grăbească ziua în care copilul va începe să se roage de sine stătător. Mulţi din enoriaşi îi impun pe copii ca să se roage împreună cu ei acasă, dar cînd vin la biserică, în loc de o rugăciune comună, se despart de copil, postîndu-se într-un ungher, iar copilul face ce doreşte.
Ar trebui să fie invers. Acasă copilul trebuie ajutat să deprindă rugăciunea individuală, ca relaţia lui cu Dumnezeu să devină una personală. Dar cînd ajungi cu copilul la biserică, neapărat trebuie de explicat copilului că aici se săvîrşeşte o rugăciune comună. În timpul slujbei, copilul să stea alături de părinţi. Părinţii ar trebui să-i explice lui unele momente din serviciul divin, se poate pune împreună cu el o lumînare, arătîndu-i cum se face aceasta şi sărutînd împreună icoana. Să-i arătăm cînd să se pună în genunchi, cînd se cîntă “Crezul”, “Tatăl nostru”. Să-i şoptim: “Iată, acum părintele se roagă pentru cei bolnavi. Şi tu poţi să te rogi pentru bunicuţa noastră care este bolnavă”.
Atunci serviciul divin va deveni mai clar şi mai atrăgător pentru copil, mai aproape de suflet. Biserica va deveni pentru el nu un loc de întîlnire cu prietenii, unde ei, dosiţi într-un ungher, îşi vor face planuri de joacă, ci un loc unde toţi împreună se “împrietenesc” cu Dumnezeu.
Rugăciunea e un dar dumnezeiesc atît de frumos, la care se ajunge numai cu un efort deosebit şi avînd o inimă curată. A învăţa rugăciunea, a supraveghea calitatea ei – ţine de obligaţia duhovnicilor. Dar mirenii trebuie să ţină cont că fără rugăciunea în familie nu poate exista o biserică casnică, biserica familiei.