Preasfințitul Părinte Emilian Crișanul, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Aradului, a trecut la Domnul vineri, 26 iunie 2026, la vârsta de 54 de ani. Într-o postare, părintele Ioan Istrati își amintește cu emoție de el ca de un om al rugăciunii, al smereniei și al păcii lăuntrice, cunoscut încă din anii de seminar.
''+Emilian. Preasfințitul Emilian. A adormit în Hristos. Îl știu dintotdeauna. Am fost colegi la Seminarul Teologic de la Neamț. Era un tânăr călugăr de o pace a rugăciunii unică. Sfios. Cuminte. Rugător. Mereu cu câteva cărți într-o sacoșă verde. Citea. Se ruga. La ceas de seară, după ora stingerii, era la Paraclisul Seminarului citind Paraclisul Maicii Domnului. Așa l-am pomenit.
Avea un zâmbet nedisimulat. O bucurie tainică. Vorbea cu toți. Glumea, fără a fi vreodată vulgar. Senin.
L-am iubit toți. Călugării erau greu de înțeles. Unii taciturni, încruntați, alții pierduți în lumea lor. Emilian era printre noi. Radia lumină.
Mai târziu ne-am reîntâlnit. El era intendent la Reședința mitropolitană și protosinghel, iar eu un biet expert cultural al Mitropoliei. Stăteam cu el și cu părintele Paisie, ore întregi de taifas teologic. Comentam o carte fabuloasă pe care o găsisem în biblioteca mitropolitului: L'Evangile commentée par les Pères, Evanghelia comentată de Sfinții Părinți, un florilegiu de citate patristice la fiecare pericopă evanghelică. Am mii de amintiri cu el.
Țin minte că odată, într-o după amiază, glumeam în secretariat. Eu îmi dresesem vocea în bas și imitam pe mitropolit. Părinții râdeau. Tiptil, Mitropolitul s-a apropiat. Eu nu mi-am dat seama, eram cu spatele. Părinții au încremenit. Eu tot îi dădeam pe voce de bas: tăticu, foarte bine, ce faceți...
Emilian a ridicat ușor mâna spre umăr și a bătut-o ușor. M-am întors. Mitropolitul, foarte dur de obicei, zâmbea și el. Ce faci tăticu, imiți ierarhii? Eu cu inima cât un purice: doar pe cei mai buni dintre ei. Mitropolitul și-a dres glasul. Bine... Trecuse glonțul pe lângă ureche.
Odată, l-am auzit vorbind la telefon cu o femeie. Spunea ceva de 10 găini, de borș, de pilaf. Eu, glumeț, am ciulit urechile. Ce face părintele Emilian? Nu cumva? A doua zi am mers la femeia aceea. Avea 70 de ani și făcea pomană de 40 de zile soțului ei. Era sărmană și Emilian îi cumpărase mâncarea toată pentru praznic.
Mai târziu când a fost sfințit ierarh l-am revăzut de multe ori. Aceeași pace. Aceeași smerenie și liniște, ca liniștea brazilor de la Mănăstirea Neamțu. Și același fior al Liturghiei. Și aceeași tristețe în ochi. "În lumea asta mereu ești străin" spunea el.
Dumnezeu să-l primească acasă, în Soborul Liturghiei cerești.
P.S.
Acum două zile am vorbit cu sora lui. Plângea. Preasfințitul era intubat. M-a întrebat: oare își mai revine? Sigur, am zis. O să meargă acasă.
Mi-am adus aminte de poezia Magdei Isanos
Spital
În aerul dens, gălbui —
mereu s-auzea numele lui,
al Dumnezeului tuturor îndurărilor;
eram sub temeliile mărilor.
Ceruri crepusculare
mureau acolo-ntr-o tăcere mare.
Și câte umbre erau...
În timp ce dormeam, creșteau
pe tâmple și mâini
imenșii polipi marini.
Venea dragonul, șarpele de mare,
și s-așeza pe pieptul meu. Acum
trebuia să-i îndur privirea strălucitoare
și trupul greu, deși era de fum.
Din când în când, răcoarea eterului,
ne-amintea lumea cealaltă.
Pajiștile verzi sub lumina cerului,
diminețile, seara-ncărcată
de-atâtea parfumuri ușoare;
oameni verticali, libertate, culoare.
Cei care până-n seară
trebuiau să moară,
căpătau aripi, nădejdi,
vedeau sfinți în odăjdi,
ori cântau câte-un cântec uitat.
Îngerul speranței stătea lângă pat.
Avea straie de vânt;
mirosea a cer și-a pământ
și murmura c-un glas neauzit:
„Chinurile tale-au luat sfârșit”.
— Vreau să mă-ntorc acasă,
gemea bolnavul, și-un grai ușor,
ca și când ai fi lovit o mătasă,
murmura: „Vom pleca în zbor”.'' - postare preluată de pe contul de Facebook al părintelui Ioan Istrati.