Păşirea în arenă a modernităţii coincide cu intronarea individului şi a drepturilor sale, asumate nu fără puţine riscuri, şi denumite vag “drepturile omului”. Astfel umanitatea îşi arogă o serie de libertăţi care duc pînă la disperare şi dezorientare axiologică. La fel se întîmplă şi cu libertatea religioasă.
În lume sînt o mulţime de religii bazate pe autoritate, fie că este vorba de venerearea unei persoane sau a unei organizaţii. Multe din aceste religii au un conţinut foarte abstract şi greu de surprins, cum ar fi, spre exemplu, teosofia sau budismul. Cu părere de rău trebuie să spunem că toate aceste forme de “religiozitate” au invadat republica noastră.
Aceste organizaţii religioase îşi recrutează membrii mai ales dintre tineri. De aceea de multe ori părinţii, trimiţîndu-şi copilul la şcoală nu pot fi asiguraţi de integritatea personalităţii lui, deoarece el poate deveni într-un timp foarte scurt adeptul unui guru, de care va asculta mai degrabă decît de părinţi.
Deoarece toate aceste forme stranii de religiozitate făgăduiesc mîntuirea şi dragostea, vom încerca să schiţăm în cîteva cuvinte doctrina ortodoxă despre aceasta.
Mîntuirea se dă numai în Biserică, care este “trupul mistic al lui Hristos”. Sfîntul Ciprian încă în secolul al treilea susţinea că “celui cărui Biserica nu-i este mamă, aceluia nici Dumnezeu nu-i este Tată”. Părinţii Bisericeşti ne asigură că înafara Bisericii nu este salvare, aşa după cum nu s-a putut salva nimeni din cei care s-au aflat în afara corabiei lui Noe. Sectanţii nu pot moşteni Împărăţia Cerului, respectiv nu pot să-şi mîntuiască sufletele, deoarece nu au harul Duhului Sfînt.
Să examinăm ce este harul şi cum poate el să transfigureze pe păcătos într-un “om nou”. În teologia Sfinţilor Părinţi lucrarea harului Duhului Sfînt este prezentată ca fiind parte integră a desăvîrşirii. În acest sens Sfîntul Grigore de Nazianz scrie: “Harul umple toate cu fiinţă şi conţine toate. El e plinitorul lumii sub raportul fiinţei, dar nu poate fi cuprins de lume sub raportul puterii, e bun, e drept, conducător prin fire; el sfinţeşte, nu e sfinţit… El se împărtăşeşte la mulţi, dar el nu se împărtăşeşte de la nimeni (Facerea 1, 2; In. 3, 5; II Cor. 4, 17). El lucrează către Dumnezeu. El e tot ce poate fi mai înţelept, e explicator a toate, e Atotputernic şi Supraveghetor”.
Lucrarea sfinţitoare şi mîntuitoare a Sfîntului Duh, împărţirea harului Dumnezeiesc credincioşilor se realizează prin trupul mistic al lui Hristos – Sfînta Biserică, avînd ca mijloace Sfintele Taine (Botezul, Mirungerea, Mărturisirea, Împărtăşania, Cununia, Sfîntul Maslu şi Preoţia). Sectanţii au ignorat rolul Bisericii şi al Sfintelor Taine. Sprijinindu-se doar pe raţiune, ei nu sînt în stare să-l ridice pe om din făgaşul păcatului, tocmai pentru că nu au har. Consecinţele primirii în suflet a harului sînt pe cît de puternice, pe atît de transformatoare. Harul este astfel acel care produce prima fisură în carapacea în care s-a închistat sufletul celui robit păcatului. El produce acea înmuiere a inimii, făcînd-o sensibilă la valoarea iubirii jertfelnice a lui Hristos. El este cel care trezeşte la viaţă nouă germenii puterilor depuşi de Creator în natura fiinţei umane, aflaţi în stare de latenţă şi somnolenţă din cauza păcatului originar şi a păcatelor personale. Harul eliberează energiile aflate în lanţurile patimilor, nebănuite de omul păcătos, dar atît de strălucitoare şi evidente în viaţa Sfinţilor Mărturisitori lui Hristos.
Menţionăm că harul e o putere pe care creştinul o poate pune în mişcare şi pe care o poate lăsa şi în nelucrare, după a sa liberă voinţă. Sfîntul Maxim Mărturisitorul afirmă: “Omul are nevoie de două aripi ca să ajungă la cer: libertatea şi, cu ea, harul - Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24).
Dacă pentru creaţie a fost suficientă doar o singură voinţă (a lui Dumnezeu), pentru îndumnezeire sînt necesare două. Iubirea lui Dumnezeu e aşa de mare că nu vrea să constrîngă pe om. Prin libertate omul dovedeşte că dispune de propria-i persoană, dincolo de orice constrîngere, pentru ca virtutea să-i aparţină şi ca la Dumnezeu participarea să fie considerată rod al activităţii sale. Dezvăluind ideea, Sf. Grigore de Nyssa ne avertizează: “Orice atentat la adresa liberei alegeri, este atentat la puterea de judecată. Din această cauză, chiar în cazul unei rele alegeri şi căderi, omul nu este lipsit de respectul Creatorului său”. Orice intervenţie ar fi mai rea decît căderea: ar însemna distrugerea demnităţii chipului. Libertatea este o funcţie bipolară a sufletului. Prin ea se decate din libertatea ontologică, ori se realizează virtutea în sensul clasic al cuvîntului: în aceasta şi constă paradoxul libertăţii. Dumitru Stăniloae afirmă: “Baza întregii măreţii a chipului dumnezeiesc în om este libertatea lui. Dar în ea a fost implicată şi putinţa căderii. Ca să poată împlini ordinul de a deveni dumnezeu după har, spune Sf. Vasile cel Mare, omul trebuia să-l poată şi refuza. Dumnezeu nu-şi foloseşte atotputernicia Sa în faţa libertăţii umane, pe care nu voieşte să o încalce, pentru că ea provine din atotputernicia Lui”.
La începutul secolului XX pedagogia a făcut progrese considerabile: se înfiinţează instituţii speciale, se cheltuiesc sume enorme pentru cercetări ştiinţifice. Copilul e în centru educaţiei. Tot în acest timp se editează cartea Elenei Key “Secolul copilului”. Ea preconizează educaţia liberă contra dresajului şi supunerii. Se porneşte de la gîndul luminos ce prevede respectarea personalităţii copilului; şi totuşi, printre sugestiile preţioase, în această teorie se strecoară erori. Se confundă “eul” simţurilor (instinctelor) cu “Eul” spiritual (personalitatea). Nu e justă ideea că supunerea, ascultarea duce la lipsă de voinţă şi de caracter. Rennan remarcă: “Noi sîntem liberi cînd ne împotrivim naturii. Omul care învaţă să se dezlege de el însuşi, se ridică la o viaţă mai înaltă. Liber e omul pe măsură ce se curăţeşte de patimile egoiste. În acest sens păcatul e robie, înstrăinare şi moarte, iar sfinţenia, ca iubire curată şi nepătimaşă faţă de Dumnzeu, oameni şi de întreaga natură este începutul vieţii veşnice, încă din lumea aceasta”.
Educaţia nu se poate lipsi de constrîngere, dar scopul ei trebuie să fie supunerea liberă a copilului.
Unul din pedagogii români contemporani* explică cum trebuie să fie educaţi copiii: “În ziua de azi se spune că noi educatorii, trebuie să dăm copiilor libertate absolută. Prin aceasta se ajunge la tirania copiilor asupra părinţilor şi asupra întregii societăţi. Cel mai bun lucru este ca disciplina şi libertatea să se întrepătrundă, altfel educaţia nu-şi are rostul. Trebuie să-l facem pe elev să lupte contra răului şi să-l învingă. Nu-l putem ţine pe copil în turn de fildeş. El trebuie să se învingă mai întîi pe sine, după ce a învăţat să deosebească binele de rău. Profesorul este numai un aliat, un prieten la nevoie. Aceasta este disciplina liberă”.
Se ştie că libertatea este autonomă. Să te poţi stăpîni singur în înţelesul moral al cuvîntului este condiţia oricărei autonomii. Iar cel ce a fost creat “după chipul lui Dumnezeu”, cu siguranţă trebuie să aibă o natură suverană şi stăpînă pe sine.
Necesitatea colaborării harului cu voinţa omului în vederea desăvîrşirii stă la temelia concepţiei ortodoxe despre educaţie, numită principiul sinergiei. Firea umană căzută, nu se putea depăşi decît fiind înălţată printr-o intervenţie Divină.
Harul este acordat omului prin Taina Botezului şi a Mirungerii, desemnînd începutul lucrării Duhului Care rodeşte în fapte bune. Duhul nu anulează voinţa omului, pe care tot El, ca Dumnezeu, ne-a dăruit-o prin creaţie. Libertatea e cea mai proprie caracteristică a Duhului: “Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”. Duhul ne ajută să ajungem la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.
Colaborarea omului cu harul divin îl ajută cu atît mai mult să-şi dobîndească adevărata libertate, cu cît harul e energia lui Hristos prin care voinţa umană a fost cu adevărat restabilită după asemănarea Lui. În acest context Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă: “Şi dacă Cuvîntul a avut voinţa naturală ca om, a voit cu siguranţă aceea pe care El ca Dumnezeu ne-a sădit-o în fire, cînd a înfiinţat-o prin creaţie”.
Lucrarea sfinţitoare şi mîntuitoare a Sfîntului Duh, împărtăşirea harului Dumnezeiesc credincioşilor şi realizarea legăturii între oameni şi Dumnezeu se face prin trupul mistic al lui Hristos – Sfînta Biserică.
Pedagogii au doar voinţă ca să educe o generaţie morală, noi creştinii avem harul Duhului Sfînt, fără de Care este imposibilă desăvîrşirea morală; pedagogii au doar metode, scheme, principii, noi Îl avem pe Dumnezeu care ne poate sfinţi prin tainele Bisericii Sale.
E timpul ca pedagogii şi teologii să colaboreze.