''În vreme de necaz sau nenorocire, nu se cuvine să-ți părăsești locul. Când vreunul dintre noi este încercat de o durere sau de o nenorocire în locul în care trăiește, se întâmplă adesea să își părăsească sălașul și să plece în căutarea fericirii într-un loc nou. În cele mai multe cazuri, aceasta nu este o faptă vrednică de laudă. Am fost loviți de suferință în locul nostru de reședință; dar cine ne garantează că o vom ocoli în cel nou? Întâmpinăm greutăți în locul cel vechi? Dar cine a spus că ne va fi mai ușor în cel nou?
Mai mult, se poate întâmpla oare ceva fără îngăduința lui Dumnezeu? Domnul a binevoit să lase încercarea să se apropie de noi; totuși, în mâinile Sale stă puterea de a ne izbăvi de nenorocire și de a preface întristarea în bucurie. Iar dacă fugim într-un alt loc, prin aceasta devin vădite puţinătatea credinţei noastre, lipsa de nădejde în Dumnezeu, precum și lașitatea. Nu! Acolo unde Domnul ne-a poruncit să răbdăm, acolo să rămânem și să răbdăm, iar Domnul va preschimba răul în bine. Însă, dacă plecați, s-ar putea să Îl mâniați pe Dumnezeu și să nu dobândiți fericirea.
Pe când Sfântul Atanasie Athonitul își construia Lavra, cu îngăduința lui Dumnezeu s-a întâmplat ca într-un an să fie o asemenea lipsă de roade și o foamete atât de mare, încât numeroșii frați care se adunaseră în jurul lui, neputând îndura asprimea ostenelilor ascetice și încercările ce se abătuseră asupra mănăstirii, s-au împrăștiat unul câte unul.
În cele din urmă, a rămas doar Sfântul Atanasie, fără nicio coajă de pâine. Oricât de încercat era în nevoințele sale și de statornic în duhul răbdării, Sfântul Atanasie a fost biruit de foame; tăria i s-a clătinat și a hotărât să părăsească mănăstirea pentru a merge în altă parte.
A doua zi dimineață, Sfântul Atanasie, luându-și toiagul de fier, a pornit cu sufletul tulburat și abătut pe drumul spre Careia (Karyes). Mersese deja preț de două ore. În cele din urmă, vlăguit de puteri, era pe cale să se așeze pentru a se odihni, când deodată i-a apărut înainte o Femeie învăluită într-un acoperământ adânc și diafan. Sfântul Atanasie s-a tulburat și, nevenindu-i să-și creadă ochilor, și-a făcut semnul sfintei cruci. „Cum ar putea fi o femeie aici, de vreme ce femeilor nu le este îngăduit să calce în aceste locuri?” – s-a întrebat el. Minunându-se de această arătare, a mers în întâmpinarea Străinei.
- Unde te duci, bătrânule? l-a întrebat cu blândețe Străina pe Sfântul Atanasie, după ce s-au întâlnit.
Sfântul Atanasie a privit-o din cap până în picioare, s-a uitat în ochii ei și, cuprins de un sentiment firesc de evlavie, și-a plecat privirea. Simplitatea veșmintelor, căutătura ei liniștită și feciorelnică, precum și glasul ei mișcător – toate o vădeau a fi o femeie de mare preț.
- Cine ești tu și cum ai ajuns în aceste locuri? a întrebat-o bătrânul. Și de ce vrei să știi unde merg? Doar vezi bine că sunt călugăr aici. Ce ai putea dori mai mult?
- Dacă ești călugăr, a răspuns Străina, atunci cuvântul tău trebuie să fie altfel decât al oamenilor de rând: se cuvine să fii simplu, încrezător și smerit. Vreau să știu încotro te îndrepți; îți cunosc durerea și tot ce ți se întâmplă și pot să te ajut. Însă mai întâi vreau să aud din gura ta unde te duci.
Uimit de cuvintele tainicei Străine, Sfântul Atanasie i-a mărturisit necazul său.
- Și nu ai putut îndura aceasta? l-a mustrat-o Străina. Pentru o bucată de pâine zilnică părăsești o mănăstire care este rânduită să fie slăvită de generațiile viitoare? Oare acesta este duhul monahismului? Unde îți este credința? Întoarce-te, iar Eu te voi ajuta!
- Dar cine ești tu? a întrebat Atanasie.
- Eu sunt Aceea căreia Îi închini mănăstirea ta. Sunt Maica Domnului tău, a răspuns Femeia.
Iar pentru a-i adeveri arătarea, I s-a poruncit lui Atanasie, care încă se îndoia, să lovească cu toiagul într-o stâncă. El a ascultat, iar din piatră a țâșnit un șuvoi mare de apă, curgând cu zgomot. Sfântul Atanasie a voit atunci să cadă la picioarele Maicii Domnului, dar Ea S-a făcut nevăzută. Întorcându-se în Lavră, a găsit toate cămările pline cu cele de trebuință.
Altădată, când Atanasie a primit vestea că prietenul său Nichifor – care făgăduise să îmbrățișeze viața monahală – devenise împărat, s-a întristat atât de mult, încât și-a părăsit din nou mănăstirea. Ajuns în Cipru, a aflat că împăratul trimisese porunci aspre în toate colțurile imperiului pentru a-l găsi.
Părăsind Ciprul, Atanasie a vrut să meargă la Ierusalim, dar a auzit că întreaga Palestină era în mare primejdie din pricina invaziei necredincioșilor agareni. Atanasie s-a văzut strâmtorat din toate părțile. S-a îndreptat atunci către Dumnezeu cu rugăciune fierbinte, cerându-I să-l lumineze ce să facă. Domnul i S-a arătat și i-a poruncit să se întoarcă la mănăstirea sa. Atanasie s-a supus fără nicio șovăire voii lui Dumnezeu.
Așadar, pentru a înțelege că nu trebuie să ne mutăm dintr-un loc în altul în vreme de încercare, să luăm aminte cel puțin la acest ultim text. Locul lui Atanasie, după cum am văzut, era strâmtorat dintr-o singură parte, iar când a fugit, a dat peste strâmtorare din ambele părți. În ambele rânduri, este limpede că plecarea lui nu I-a fost bineplăcută lui Dumnezeu. Însă luați aminte: sfântul a părăsit mănăstirea sa împins de o mare strâmtorare. Dar ce am putea spune despre noi, care plecăm adesea fără nicio nevoie reală, ci din pură lașitate?
Desigur, într-un asemenea caz Îl mâniem pe Dumnezeu și mai mult; prin urmare, nu se cuvine să așteptăm mila Lui într-un loc nou. Așadar, acolo unde Dumnezeu ne-a rânduit să trăim, acolo să rămânem.
Ne ajunge vreo întristare? Să alergăm degrabă la Dumnezeu! Ne izbesc greutățile? Să cădem îndată la El cu rugăciune! Cu cât vom fi mai răbdători, cu atât El va fi mai aproape de noi și cu siguranță nu ne va lăsa fără ajutor și mângâiere. Căci fără Dumnezeu, oriunde ați merge, credeți-mă, nu vă veți micșora suferința, ci doar o veți spori. Amin''. (Sursa: Din viața Sfântului Atanasie. Pateric, partea I, pp. 95–96 și 100–101).