6 iulie 1940 - Maiorul erou Ion Tobă „Hatmanul” salvează Mănăstirea Putna din ghearele hoardelor sovietice bolșevice
După încheierea celui de-al doilea război Mondial, legendarul ofițer anticomunist Ion Tobă este închis în lagărăle sovietice din Siberia și în închisorile bolșevice de la Gherla și Aiud
În urma ultimatumului sovietic, începând din 28 iunie 1940, România a fost obligată să cedeze Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herței. Trupele Armatei Roșii forțau frontiera abuziv stabilită. Astfel, în urma „invitației” unor agitatori bolșevici și a unui patron cu numele de Fischer, sovieticii s-au infiltrat în satul Putna, ocupând Mănăstirea Putna, Ierusalimul neamului românesc, după cum o numea Mihai Eminescu. Ion Tobă Hatmanul a strâns mărturii scrise ale eroilor acelor zile în care este descrisă eliberarea Mănăstirii Putna și a starețului de atunci al Mănăstirii Putna, părintele arhimandit Veniamin Grigoraș.
Ce scrie în jurnalul de război al maiorului Ion Tobă, supranumit „Hatmanul” sau „Vânătorul de partizani bolșevici"
Redăm un fragment din jurnalul de război al maiorului Ion Tobă, supranumit „Hatmanul” sau „Vânătorul de partizani bolșevici":
„6 iulie 1940, Ora 20.00: Primesc știrea că satul Putna și mănăstirea, cu mormântul lui Ștefan cel Mare, au fost invadate de trupe roșii, împănate cu agitatori.
Ora 20.15: Ordon marș-galop spre Putna, sub comanda mea, având în avangardă plutonul sublocotenentului Ghiocel Constantinescu, urmat de grosul unității și, în marș forțat, de compania de cercetare a Regimentului 48 Infanterie, aflată sub ordinele mele.
Comandantul companiei, căpitanul Vlădeanu, călare, este alături de mine. Ora 21.10: Ajungem la Mănăstirea Putna. Se procedează la recunoaștere apoi la curățirea terenului. Se eliberează forțat satul și mănăstirea, suspecții sunt arestați, elementele trupelor roșii sunt dezarmate și aruncate peste linia de demarcație. Se instalează o unitate pentru paza sfântului mormânt al lui Ștefan cel Mare, ca și a odoarelor mănăstirii.Iau contact cu starețul, apoi vizităm locașul și palatul mănăstiresc…
Ora 22.15: Sosesc ștafelele de la toate patrulele, care raportează că linia de demarcație a fost restabilită…".
Conform informației furnizate de colonelul Dan Gîju, în data de 7 iulie 1975 a avut loc o ceremonie specială la Putna, unde s-au adunat o parte a supraviețuitorilor salvatori ai mănăstirii, cu acest prilej fiind pusă o placă de marmură pe care au fost gravate următoarele cuvinte:
„Salvatu-sa și păstratu-sa în granițele țării noastre acest Sfânt Locaș, cu mormântul marelui voievod Ștefan, precum și odoarele de preț, de către Escadronul 25 Cavalerie din Focșani, comandat de căpitanul de cavalerie Ion Tobă-Hatmanul și subalternii săi, sublocotenenții în rezervă Ghiocel Constantinescu, Nicolae Stănescu, Nicolae Vassiescu, sergentul Constantin Grosu și fruntașii cu termen redus Traian Comanescu și Ion Larian Postolache, stareț al mănăstirii fiind arhimandritul Veniamin Grigoraș. Spre aducere aminte generațiilor de azi și de mâine”.
„Autentic “om al frontului”, a fost desemnat de către generalul german Helge Auleb drept “cel mai indicat a conduce și executa acțiunile de distrugere a partizanilor din Munții Iaila” în al Doilea Război Mondial, supranumit Hatmanul. În 1940, veghease ca mormântul voievodului Ștefan cel Mare să rămână în hotarul de nord-est al României. Ion Tobă va fi capturat de sovietici într-o ambuscadă, în 1948, la București, în plină pace, pe când era transportat către închisoarea Jilava. A fost judecat condamnat la moarte, pedeapsă comutată ulterior în 25 de ani de muncă silnică în lagărăle din Siberia. Scăpat cu viață din Gulag în 1958, după mari peripeții (descris în partea a II-a a Jurnalului de război și pace. Memorialul din Siberia, scris de Ion Tobă-Hatmanul), închis apoi de comuniștii din România pentru încă aproape 10 ani și eliberat în 1964 doar ca să fie urmărit non-stop de Securitate – care îi va confisca până și „amintirile”, ținându-le sub obroc din interese de stat, ca să protejeze imaginea imperiului sovietic -, Ion Tobă-Hatmanu se dezvăluie azi, la o jumătate de veac din momentul în care a început să-și pună pe hârtie povestea vieții, în toată dimensiunea și drama lui, de veritabil erou al unei armate uneori învinse, dar niciodată îngenuncheate”, după cum scrie colonelul Dan Gîju, care are meritul de a fi scos la lumină un episod important din istoria românilor, eliberarea Mănăstirii Putna de hoardele sovietice, și destinul unui ofițer de legendă al Armatei Române, Ion Tobă Hatmanul.
Tobă-Hatmanul avea să plătească anticomunismul său și dragostea de neam cu ani grei de suferințe în lagărele siberiene
Tobă-Hatmanul avea să plătească anticomunismul său și dragostea de neam cu ani grei de suferințe în lagărele siberiene (unde a fost trimis la ordinul lui Teohari Georgescu, la cererea șefului agenturii sovietice din România, generalul Fedicikin) și în închisorile din România (Gherla și Aiud). Ion Tobă-Hatmanul este unul dintre acei ofițeri români care n-a întors armele la 23 august 1944, continuând lupta împotriva bolșevizării Europei până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, sub coordonarea Guvernului Național Român de la Viena. A fost instruit de celebrul Otto Skorzeny cu scopul formării în luptele de gherilă și în constituirea de grupuri care ar fi trebuit să acționeze în spatele Armatei Roșii. „Am luptat împotriva ruşilor, pentru că aceştia au fost întotdeauna duşmanii neamului meu şi, ca ostaş, am fost crescut să lupt împotriva celor care ne încalcă Ţara", avea să scrie maiorul Tobă-Hatmanul, care a luptat împotriva soldaţilor sovietici, dar nu și contra ostaşilor români ce înaintau pe frontul de Vest.
Într-o privire retrospectivă asupra vieții sale, viteazul ofițer concluziona: „Eu nu mi-am plecat capul și totuși nu mi l-a tăiat nimeni... Mihai Viteazul dacă și-l pleca pățea la fel, dar el și-a privit călăul cu demnitate în ochi, cel puțin așa ni-l prezintă istoria; întocmai am făcut și eu, deși la mine nu a fost un singur călău, ci mai mulți, de neam și străini, dușmani care doreau imperios căderea capului meu. L-am păstrat fără să-l îndoi, și așa voi muri, ca și înaintașii mei demni și bravi, nu precum cei mulți. Mă simt liniștit, nu umilit, și asta e destul pentru un român modest ca mine. N-am fost un om mare, dar am ținut să mă port ca atare, și în parte cred că am reușit. Mor liniștit, fără remușcări de ordinul lașității. Dacă am scos Mănăstirea Putna de la ruși în anul 1940, iulie 7, nu cer nicio plată neamului...”. (Ion Tobă-Hatmanul, Jurnal de război și pace. Memorialul din Siberia, pag. 406, Editura Favorit)
În anul 1967, maiorul Tobă-Hatmanul i-a scris un memoriu lui Nicolae Ceaușescu, încercând să redea istoriei episodul istoric al salvării Mănăstirii Putna. De asemenea, maiorul îi cerea lui Ceaușescu un pașaport ca să poată merge în Germania Federală, pentru recuperarea drepturilor bănești ce i se cuveneau că, pentru o perioadă de timp, a fost ofițer al armatei germane. Nu a primit niciun răspuns la solicitările sale, adevărul fiind descoperit în anul 1999, când fiica maiorului erou, Camelia Greceanu (care a fost soția unui alt erou, comandorul Tudor Greceanu), i-a pus la dispoziție colonelului Gîju memoriile lui Tobă-Hatmanul, fotografii ale acestuia și ale camarazilor săi de luptă din timpul războiului și mărturiile scrise ale celor care atestau veridicitatea evenimentelor din luna iulie a anului 1940.
Jurnalul scăpase ca prin miracol la percheziția Securității din 28 decembrie 1974, când o rudă a ofițerului erou a pus jurnalul pe un scaun, s-a așezat peste el și a stat acolo cât timp securiștii au căutat memoriile lui Tobă-Hatmanul. De menționat că, la câteva zile după ce colonelul Gîju a primit documentele, un incendiu devastator a distrus toate documentele care au rămas în posesia Cameliei Greceanu.
Fidel convingerilor sale, în 30 august 1968, după agresiunea URSS împotriva Cehoslovaciei, maiorul Ion Tobă Hatmanul notează în Jurnal cum, la vârsta de 65 de ani, a adresat o telegramă ministrului Apărării Naționale, în care cerea să fie trimis în linia întâi. „Intru în orice armată din lume dacă e vorba să mă bat cu porcii de la Răsărit. Și eu știu să mă bat cu ei. Din 123 de atacuri în războiul trecut, nu am pierdut în fața bolșevicilor niciunul; și chiar atunci când m-am retras, am făcut-o din ordin, nu pentru că ei m-au obligat, că nu am putut rezista. Oricând, cu o treime de oameni instruiți de mine, mă bat cu un întreg regiment rusesc. Comisariatul Brașov, cu titlul azi ce Centru Județean Militar, cu numărul C.R. 1382/5 septembrie 1968, mă felicită pentru patriotism. Dar cum aș putea fi altfel astăzi, când pericolul bolșevic amenință și restul țării mele și așa cotropită o treime tot de ei?”.
Ofițerul de elită Ion Tobă a plecat la Domnul în anul 1979, în timp ce stătea la coadă la unul dintre ghișeele CEC. A fost înmormântat în cimitirul Bisericii „Sfânta Treime” Șchei-Tocile din Brașov. Dumnezeu să-l odihnească cu drepții! - text preluat de pe Facebook Florin Palas.