Micile minuni din parohia de la marginea orașului - Mănăstirea miracol
Părintele Florea Mureșanu (1907-1963) a fost cu siguranță unul dintre martirii serafici ai Ortodoxiei, conform mărturiei ucenicului său, Părintele Gavriil Burzo. Cândva, în anii 90, nu la multă vreme după lovitura de stat din decembrie 1989 dată României de către un cocteil de Servicii de Informații străine, am făcut împreună cu părinții mei, Marina și Părintele Matei, o vizită la noua mănăstire-miracol ridicată de Părintele Burzo în satul de baștină al bunicului meu maten, Arghir, este vorba de Suciu de Sus.
Mănăstirea se numește Breaza, după numele unei culmi muntoase a Muntelui Țibleș, care poartă acest nume și la baza căreia a fost ridicată pentru a doua oară de Părintele Gavriil Burzo, această mănăstire care a trăit mult timp doar în sufletul părintelui martir. Părintele Gavriil a îndeplinit astfel o promisiune de conștiință făcută de marele său îndrumător, Părintele Protopop și profesor al Academiei Teologice de la Cluj-Napoca, Florea Mureșanu, martirizat la închisoarea din Aiud în anul 1963.
Părintele Florea a fost un vlăstar autentic al Bisericii Ortodoxe Române fiind un om foarte învățat, un adevărat cărturar. A absolvit Academia Teologică din Cluj, urmând în paralel și cursurile Facultății Filosofie și litere a Universității din Cluj. În 1938 a absolvit Facultatea de Teologie din Cernăuți. A fost trimis în 1930 de Patriarhie ca bursier la Universiatatea din Strasbourg, iar între 1938-1939 a fost la Universiatatea din Berlin ca bursier al Fundației Humboldt. În perioada 1946-1949 a fost protopop al Clujului, iar în 1948 a obținut doctoratul în Teologie la București.
A publicat o serie de cărți și broșuri, colaborând cu articole la Revista Renașterea și la ziarul Tribuna Ardealului. Între anii 1946-1952 a fost paroh al bisericii cu hramul „Sfânta Treime”, despre care a scris: „În această bisericuţă monument istoric mi-am lăsat o parte din sufletul şi râvna pentru Casa Domnului”. Aici bunul și râvnitorul părinte a reușit să coaguleze un mănunchi însemnat de personalități ale intelectualității române interbelice, care uimitor, participau la întâlnirile de tip cenaclu organizate de dânsul. Întâlnim aici nume mari precum: Victor Papilian, Lucian Blaga, D.D. Roșca, Zorica Lațcu, Valeriu Anania, dramaturgul Ion Luca, criticul literar Dumitru Micu și alții.
Părintele martir Florea Mureșanu a participat la revolta studenților români din primăvara anului 1946 contra autorităților comuniate, lucru care a dus ulterior, printre alte acuze nedrepte, la arestarea și întemnițarea sa alături de alți studenți și de conducătorul lor, nimeni altul decât Valeriu Anania, cel care pe vremea aceea era student la medicină. Între iunie 1952 și iunie 1953 a fost dus la Canal, unde a promis că dacă va fi eliberat va construi o mănăstire. Aceasa e mănăstirea miracol pentru că el a reușit să o construiască din lemn, ea fiind distrusă ulterior. Și totuși visul său s-a împlinit miraculos, nu prin puterea sa, ci a ucenicului său care i-a împlinit visul.
După ce a fost eliberat, Părintele Florea, el marele teolog și intelectual de marcă, s-a dus cu smerenie într-o mică localitate din Maramureș dorind cu ardoare doar atât: să aibă o bisericuță de slujire și oameni dragi, credincioși pe care să-i ocrotească moral și să-i îndrume duhovnicește. Îmi amintesc cuvintele bunicii mele, Viorica, despre dânsul: „Nu a mai vrut să facă teorii, a vrut să slujească, să fie cu oamenii, să-i învețe cum să se mântuiască.” Ea însăși participase nu o dată la slujbele finalizate prin predici fulminante ale marelui părinte, atât de puțin cunoscut în zilele noastre.
A spus bunica: „Eram la o predică de-a dânsului la Suciu de Sus și era urcat pe un podium mai mare după Liturghie, undeva lângă biserică, afară, ca să-l vadă toți. Și erau mulți câtă frunză și iarbă, veniți de prin multe sate dimprejur. Și în special ataca păcatele oamenilor fără milă și le lua pe rând. Lângă mine țin minte că era un om mai mare, ăn straie țărăneșt, un țăran de pe la noi, și când a auzit acesta ce mare păcat e fumatul, că nu mai poți vedea fața lui Dumnezeu, a scos din buzunarul de la piept pachetul de Carpați și l-a aruncat jos, călcându-l în picioare și spunând: Vai mie că n-am știut până acum cât de mult am supărat pe Dumnezeu. Mulți, mulți se întorceau cu mare râvnă la credință pentru că predica cu o voce puternică, exact ca un profet.”
Bunica mea cea misionară mult vorbea despre acest preot adevărat al lui Hristos și mărturisește cât de mult au impresionat-o aceste predici electrizante. „Mare credință am prin atunci” spunea bunicuța mea îngândurată și forțându-și parcă mintea să mai extragă din memoria ei și alte filoane aurifere de fapte uimitoare, de înaltă credință și mărturie creștină. Nu putea o personalitte ca ea, deși era neinstruită la școală, să treacă neobservată de acest anonim titan al vremurilor grele de atunci. Dânsul a fost la noi acasă, la Târgu-Lăpuș, ba chiar zice bunica că ar fi ajtat-o pe mama mea să-și facă temele, în special la Limba Română. Pentru mine acest fapt e mic titlu de glorie...
Dar bunica mea știe și alte lucruri de taină ce nu puteau fi trecute în biografia publică a părintelui martir. Gura lumii slobodă a ajuns și la urechiel bunicii mele, iar ceea ce a aflat de la oamenii din satul Suciu de Sus i-a sporit și mai mult evlavia deosebită pentru acest apostol maramureșan al lui Hristos.
În anul 1953, fiind căsătorit, părintele Florea a venit din lagărul comunist și a preluat parohia vacantă Suciu de Sus, unde a slujit cu totală devoțiune până în anul 1958. Era dedicat zi și noapte lucrării sfinte de pe ogorul Domnului. Devenise o celebritate pentru credincioșii din Țara Lăpușului care se întindea în jos, cuprinzând și o parte din județul Someș cum era pe atunci, de unde se trăgea și dânsul. Bunica și mulți alții, apropiați părintelui, știa că dânsul s-a înțeless cu soția sa să trăiască curat, ca frații, fără legături intime. Focul iubirii lui Dumnezeu i-a ars toate patimile trupești și după câte se vede și sufletești. Era ca un mona cu barbă mare și cu vorbi lină și duioas, un cuceritor de inimi ca să le ducă ofrandă pe altarul lui Hristos.
Bunica povestește că într-una din zile, fata care mai ajuta pe peoteasă la treburile casei a venit la dânsul plângând și se vedea că are inima grea dar ceva o strângea de gât să nu vorbească. Cu greu părintele a făcut-o să-și deschidă inima. Iar fata a vorbit: „Părinte, dumneavoastră sunteți ca un sfânt care nici măcar nu mai vedeți păcatele și ascunzișurile oamenilor. Toată lumea știe, iar eu sunt obligată să ascund, dar acum nu mai pot, pentru că nu meritați să vi se întâmple ceea ce se desfîșoară de ceva vreme aici în casa dumneavoastră. Toată lumea știe și tace, părându-i rău pentru dumnezvoastră, iar eu plâng pentru că nu mai știu ce să fac. Sunteți prea bun și oamenii profită, dar eu de mult timp vreau să vă spun și nu pot...”
„Ce s-a putut întâmpla atât de rău, fata mea, tu știi că mie poți să-mi spui orice că eu nu mă supăr!” „Vai părinte e atât de greu pe cât e de groaznic, dar nu mai suport să fiți batjocorit. Să știți că d-na preoteasă trăiește în ascuns cu fratele dumneavostră!” „Părintele a rămas perplex căci numai la așa ceva nu se aștepta.” A îmbrățișat copila cu duioșie și a mângâiat-o spunându-i: „Am greșit grav față de ei, să nu-i judeci, doar eu sunt cel vinovat. Ai făcut foarte bine că mi-ai spus.” Fata buimăcită a plecat, iar părintele s-a aruncat în genunchi în fața icoanei lui Hristos rugându-se neîncetat și oprindu-se doar ca să rostească „Ce-am făcut Doamne, ce-am făcut!”
Presupunem că bietul părinte a avut o noapte neagră și albă în același timp. A 2-a zi a anunțat d ed imineață pe soția și pe fratele său că dorește spre seară să le vorbească. Când a sosit momentul cu cei doi de față, părintele s-a așezat în genunchi în fața lor fi a zis cu glasul sfâșiat de emoție: „Dragii mei vă rog din inimă să mă iertați, că eu sunt monstrul egoist care v-am neglijat cumplit și v-am împins în groaznicul păcat al adulterului și incestului. Nu am cuvinte să vă cer iertare, pentru că natura umană e slabă iar eu un îngâmfat care v-am nesocotit. Sin suflet vă rog să mă iertați”
Soția sa era o distinsă intelectuală, scriitoare și ea, asemeni părintelui. Atitudinea umilă și iertătoare a părintului le-a muiat instant inimile și ei la rândul lor s-au pus amândoi în genunchi și și-au cerut iertare pentru trupeasca slăbiciune. Apoi când s-au mai liniștit părintele pe un ton vioi a spus: „ Iată cum vom face ca să ne întoarcem toți trei în harul Domnului nostru și să fim primiți toți trei înapoi în Împărăția Lui cerească: Vpoi doi vă veți căsători, după ce voi divorța, iar eu mă voi călugări și ca semn de binecuvântare voi oficia cununia voastră în fața lui Dumnezeu.” Bunca încântată și ea de fericitul sfârșit al dramei familiale a spus triumfător: „Așa a făcut părintele Florea. I-a cununat ca să fie salvate sufletele lor.”
Probabil că părintele nu a mai avut timp să se călugărească, dar el și-a împlinit visul și promisiunea făcută în lagărul comunist de exterminare: „Doamne dacă voi mai ieși viu de aici îți voi ridica o mănăstire. Și-a împlinit promisiunea construind la Suciu de Sus un schit de lemn menit să adăpostească câteva călugărițe. Dar visul său cel frumos nu a durat mult pentru că demonii erau în controlul statului, al autorităților marxist-leniniste care urau de moarte Biserica lui Hristos.
În biografia părintelui Florea Mureșanu autorii care au cules datele despre sfârșitul său apoteotic scriu sec și succint: „În noaptea de 26 iunie 1958, la Breaza, Securitatea l-a arestat din nou. A fost batjocorit şi bătut. La Boiereni îl aştepta maşina Securităţii, iar apoi a fost dus la Securitatea din Târgu Lăpuş şi Baia Mare. Procesul prin care a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică a avut loc la Satu Mare. A trecut pe la Gherla şi Jilava şi a murit în închisoarea de la Aiud, la 4 ianuarie 1963.”
Bunica mea Viorica, iubitoarea de biserici și mănăstiri, a vorbit mult și cu ucenicul Părintelui Florea, adică cu Părintele Gavriil Burzo, și iată ce a aflat de la ucenicul care avusese privilegiul să fie deținut la Canal alături de mentorul său pentru simplul fapt că îndrăznise sa facă o cerere la Arhiepiscopia din Cluj ca părintele episcop să facă cereri și demersuri ca un om de valoarea Părinteleu Profesor Florea Mureșan să fie imediat eliberat din lagăr. Pentru impertinența sa, ca într-u film ce dezvăluie abuzurile și ororile universurilor concentraționare, vedem că pentru o simplă cerere puteai fi deferit unor chinuri cumplite ce presupuneau munca zi lumină la Canal cu imense riscuri de ați pierde viața în orice clipită. Mângâierea Părintelui Gavriil a fost apropierea de strălucitul său maestru în cele teologice. Acolo a aflat despre dorința lui fierbinte de a construi mănăstirea la Suciu de Sus.
Părintel Gavriil Burzo i-a povestit bunicii mele cum a decurs arestarea Părintelui Florea: Au încercat comuniștii să-l aresteze în cursul unei zile, dar oamenii satului care-l iubeau nespus au făcut adevărată răzmeriță îndemnându-se unii pe alții să apere pe „părintele nost”. Milițienii s-au speriat și au părăsit satul, dar cu gând viclean. Au lăsat să treacă câteva zile pentru a se liniști spiritele, iar apoi, în cursul nopții l-au ridicat cu pumni și picioare nelăsându-l nici să geamă de durere pentru a nu fi alertați sătenii. Pentru toată lumea de atunci a fost clar motivul real al condamnării părintelui Florea. Nu vorbise niciodată despre marxism sau comunism, dar adeseori înfiera cu putere materialismul și ateismul. Nu l-au mai suportat pentru că era regele inimilor care aducea în suflete pe Împăratul Hristos, iar fluxul imens de oameni care venea la el părea o adevărată armată inamică pentru nelegiuiții de la conducerea Partidului Comunist.
I-au pus așadar în spate academicele sale cărți, majoritatea în limba germană, într-un sac, spunând că acolo e dovada încifrată cum trimite mesaje secrete la americani, trădându-și țara. Și-l schingiuiau continuu punându-l să ducă sacul „științei” sale, precum Hristos și-a dus oarecând crucea sub bătăi, scuipări, înjurături de cele sfinte și nenumărate loviri.” Așa l-au dus, cum se cuvine unui adevărat apostol al Răstignitului a cărui singură vină a fost ca și a lui: IUBIREA!
Dar calvarul părintelui Florea a durat vreo 5 ani de torturi în groaznicele închisori comuniste. Și iată ce povestește bunul Părinte Gavriil Burzo, ucenicul său fidel despre sfârșitul magistrului său iubit. Bunica mea spune și parcă îi aud glasul grav și sfătos și acom deși eram un flăcoiandru căruia încă nu mijise mustățile, iar eu parafrazez: Cu câteva zile ănainte de eliberare, zicea Părintele Gavriil, s-a aflat că se știe prin ce minune Părintele Florea Mureșanu va fi eliberat. Și comuniștilor ce conduceau lagărul de la Aiud nu le-a plăcut deloc această decizie venită de sus.
Se pară un gardian mai cumsecade le-a împărtășit secretul deținuților și toți așteptau să vadă ce de întâmplă. Dar în loc de bucuria eliberării a venit solul morții. Părintelui Florea Mureșanu i-a fost hărăzită cea mai înaltă distincție din Împărăția Cerurilor și anume cea de martir al lui Hristos. Cu o zi sau două înainte de eliberare, după ce a primit mâncarea mizerabilă în gamelă, părintele a mâncat-o fără să bănuiască nimic. Apoi, la puțină vreme, după obixeiul închisorii, deținuții au fost scoși afară în curea mănăstirii și obligați să meargă în cerc. La un moment dat martorii oculari spun că părintele s-a oprit brusc și și-a prins pântecul cu ambele mâini începând să geamă greu.
Toți s-au oprit să vadă ce se întâmplă. Apoi, părintele s-a prăbușit la pământ zvârcolindu-se și făcând un fel de spume la gură. În câteva minute și-a dat duhul în mâinile celui care cu siguranță a venit de Sus la poarta închisorii precum venise cu 2000 de ani înainte să ia sufletul întâiului martir Ștefan. Părintele Florea Mureșanu s-a stins foarte probabil otrăvit de comuniștii care se temeu de sabia Cuvântului Evanghelic pe care el o mânuia și tăia duhurile rele de pretutindeni cu forța lui Hristos și a Duhului Sfânt.
Stalin, nefericitul antihrist întreba sfidător la vremea sa: „Câte tancuri are papa (să-mi fie frică de el)?” Ei bine, un papă, pe nume Ioan Paul al II lea și ostașul său extrem de viteaz, preotul Jerzy Popieluszko martirizat de securitatea comunistă au făcut prima fisură majoră în colosul monstruos dar cu piciare de lut, o breșă capitală în edificiul stalinismului est-european. Scriitorul bisericesc Tertulian spunea încă din secolul al II-lea că „sângele martirilor este sămânța Bisericii lui Hristos”. Așa este! Minunea ce vine ca un epilog la odiseea acestui părinte erou al credinței este nașterea Mănăstirii Brează. Uitasem să spun că mcul schit fondat de părintele Florea, după plecarea sa a doua oară în lagorul comunist care l-a și răpus a fost transformat de comuniști în grajd pentru animale, apoi ca să șteargă urma apostolului în odăjdii, comuniștii i-au dat foc.
Dar ultimul cuvânt l-a avut și-l va avea întotdeauna bunul Dumnezeu. Pe cenușa vechiului schit, preotul martir Florea Mureșanu a câștigat devenind ctitor moral al noii Mănăstiri Breaza pentru că el o construise în decursul anlor de umilință li suferință chiar în sufletul discipolului său Gavriil Burzo care a ridicat-o cu credincioșii suceni, care nu erau alții decât copiii și nepoții credincioșilor suceni din vremea părintelui Florea, care l-ar fi apărat cu propria lor viață sau libertate.
Iată cum l-a caracterizat „Leul Ardealului”, ÎPS Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania, în cărțile sale de memorialistică: „Om aşezat, blajin şi harnic, foarte iscusit şi cult”, Părintele Florea Mureșanu a fost unul dintre “spiritele luminate ale Clujului de odinioară. Slujitor de primă mână, dascăl iscusit, predicator avântat, misionar neobosit, omul acela masiv, cu un suflet gingaş adăpostit într-o statură puternică, era şi un purtător de cultură umanistă în cel mai cuprinzător sens al cuvântului; în biblioteca sa personală puteau fi văzute nu numai cele vreo zece volume din opera Sfântului Ioan Hrisostom, într-o ediţie de limbă franceză, dar şi operele marilor clasici ai literaturii naţionale şi universale”. Părintele Florea, pentru noi ortodocșii din Țara Lăpușului a fost unul dintre sfinții anonimi ai acestui pământ uitat de lumea largă, dar nu și de Bunul Dumnezeu! - text preluat de pe Facebook de la pr. Călin Popovici.