Nu de puține ori, privim ca din depărtare, datorită puținei noastre credințe și sărăciei noastre întru virtute, la marii bărbați, cuvioși sau martiri, care au strălucit odinioară pe firmamentul plin de luminători sfinți, ai Bisericii lui Hristos cea dreptmăritoare. De aceea, emoția ne încearcă de fiecare dată atunci când întâlnim în viața de zi cu zi, sau când auzim vorbindu-se despre vieți de sfinți contemporani nouă. Astfel, Dumnezeu, prin aleșii Lui, pe care numai El îi știe, rușinează gurile hulitoare ale celor care strigă că acum nu mai pot fi sfinți așa cum au fost odinioară, sau cum că pildele și povețele Sfinților Părinți aparțin unor veacuri de mult trecute. Ba chiar întâlnim minți așa‑zis luminate, cu numire de teologi și profesori de teologie, care socotesc de‑a dreptul Viețile Sfinților cuprinse în Minei, Pătrice, Limonariu, drept „legende”, neacordându‑le nici măcar „statutul” de realități aparținând istoriei Bisericii Ortodoxe.
Relatăm cu firească emoție duhovnicească, istoria ieromonahului martir Andrei Kurashvili, martirul din Abhazia, așa cum am auzit‑o și noi și am cules‑o cu nevrednicele noastre puteri, de la un ucenic al acestui vrednic de pomenire Părinte Andrei, ucenic pe nume monahul Simon Abrahimishvili.
Cuviosul Andrei a devenit creștin abia la vârsta de 26 de ani, în anul 1991, când a auzit pentru prima oară cuvântul Evangheliei și s‑a botezat. Însuși părintele Andrei povestea că, atunci când a procurat pentru prima oară pentru folosința sa duhovnicească Sfânta Scriptură, o săptămână întreagă s‑a adâncit în citirea cuvântului lui Dumnezeu, neieșind din casă. De îndată ce cuvântul Domnului a pătruns în sufletul lui, a început cu râvnă fierbinte viața de asceză și de renunțare la plăcerile ieftine ale acestei lumi, oferite din plin tinerilor de aceeași vârstă cu el. Pentru acest tânăr, viața creștină purta obligatoriu înțelesul adânc și tainic al vieții monahale, al vieții oferite integral lui Dumnezeu; Dumnezeu i‑a hărăzit acestui iubit al Său darul înfierii depline, darul sfințirii și al jertfei pe Cruce, crucea asumată personal de fiecare monah în parte, atunci când se răstignește în fața altarului, atunci când sunt de față mii de arhangheli și îngeri și mai presus de toate, Însuși Domnul nostru Iisus Hristos și Preasfânta Maica Sa.
După numai 7 luni de la intrarea în mănăstire, a fost tuns în monahism, primind numele de Andrei. Nevoința Părintelui Andrei era aspră: mânca și dormea foarte puțin — de fapt, nimeni nu putea ști când anume „fura” un moment de odihnă. Sufletul său tânguia după singurătate, după viața petrecută în locurile necălcate de picior de om, în convorbire tainică și netulburată de zgomote cu Cel care l‑a chemat la o slujire atât de înaltă și de dumnezeiască — cea a schimei monahale. Împreună cu el se nevoia și monahul Simon, fratele său de călugărie, cel care ne‑a istorisit și nouă, nevrednicilor, această minunată și sfântă viață. Și părintele Simon dorea să plece împreună cu Andrei la viața de pustie. Dar Arhiepiscopul Daniil, hirotonițul eparhiei Adjariei (sud‑vestul Georgiei), de care se aflau ascultători cei doi părinți, le‑a interzis pentru început aceasta. După ce Arhiepiscopul Daniil l‑a hirotonit preot pe Andrei, acesta din urmă a început să ardă mai mult pentru viața în pustie; Andrei evita cât mai mult și îi displăceau convorbirile îndelungate cu mireni și mai ales cu femeile. El se arăta foarte aspru cu el însuși înainte de toate și asemenea sever cu cei din jurul său. După ce Înalt‑Preasfințitul Daniil a primit eparhia Abhaziei, cei doi părinți l‑au urmat întru ascultare. Aici părintele Daniil a fost numit stareț la Mănăstirea Comane (acolo unde s‑a mutat la cele veșnice cel întru sfinți părintele nostru Sf. Ierarh Ioan Gură de Aur). De acest loc binecuvântat se leagă și alte minunate întâmplări din istoria Bisericii noastre pravoslavnice: mucenicia Sfântului Vasilisc și cea de a treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul (la Mănăstirea din Comane se află și azi racla ce a adăpostit capul Sf. Ioan Botezătorul).
Vrăjmașii demoni, văzând nevoințele părintelui Andrei, au început să‑l atace în mod văzut. Părintele Simon a văzut într‑o noapte cum dracii încercau să‑l strângă de gât pe Andrei; a doua zi dimineață gâtul părintelui Andrei era plin de mulțime de vânătăi și zgârieturile. Atunci părintele Andrei i‑a spus fratelui său, Simon: „Bagă de seamă, tu singur ai să suferi acest război al dracilor asupra ta!” „Acesta nu se poate, Părinte… Nici nu sunt eu vrednic ca Dumnezeu să îngăduie să se slobozească acest război asupra mea…” În aceeași noapte însă, monahul Simon a avut de înfruntat atacurile dezlănțuite ale demonilor și a biruit cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciunile părintelui Andrei.
În general, părintelui Andrei nu‑i plăceau convorbirile lungi. Vorbea foarte scurt și la obiect; predicile lui erau rare și în puține cuvinte el reușea să miște îndată inima ascultătorilor către pocăință și să trezească dorul nestăvilit către cele cerești. Odată, monahul Simon a spus că privește ca la ceva lipsit de însemnătate la cărțile Vechiului Testament. Părintele Andrei s‑a supărat și l‑a pedepsit cu tăcerea timp de o săptămână. Părintelui Andrei i s‑a dat de la Domnul darul lacrimilor. Rugăciunea neîncetată izvora din inima sa și gândul neîntrerupt la moarte îl purta pururea în cugetul său. Tristețea cea binecuvântată, după Dumnezeu și după fericirea veșnică a împărăției cerești, zdrobirea inimii și acea ținere permanentă a minții în iadul deznădejdii, despre care vorbește Sfântul Siluan de la Athos, erau însoțite de nădejdea nestinsă în mila fără de sfârșit a lui Dumnezeu. Asemenea Cuviosului Macarie cel Mare, care nu era sigur de mântuirea sa nici atunci când se suia printre cete de îngeri la ceruri, asemenea Sfântului Pimen cel Mare, care spunea ucenicilor săi, întru nădejdea dobândirii bunătăților celor veșnice, că: „Credeți‑mă, fiilor, toți se vor mîntui, numai eu mă voi învrednici de focul cel veșnic”, așa și părintele Andrei răspundea foarte des tot cu o întrebare, celor ce‑l întrebau cum se află: „Ție nu‑ți este frică de moarte?”
Dragostea și evlavia părintelui Andrei față de Sfinții Părinți, care au apărat isihasmul sau ei înșiși au fost practicanți ai rugăciunii lui Iisus, era foarte mare. Asemenea lor, părintele Andrei a cunoscut experiența dramatică a angajării depline pe drumul plin de obstacole al rugăciunii isihaste: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește‑mă pe mine, păcătosul…” Câte ispite nu a îndurat el de la vrăjmașul urâtor al tuturor celor care doresc să‑L vază pe Domnul și să fie prietenul Lui! Foarte mult iubea părintele Andrei scrierile Sfântului Siluan Atonitul, Pătricele egiptean, scrierea Sfântului Ioan Gură de Aur — „Lucrările monahilor”. Cel mai mult se supăra părintele Andrei atunci când cineva spunea că în zilele noastre e imposibil să egalezi înălțimile duhovnicești ale Părinților din veacurile trecute — erai întrebat atunci imediat de părintele Andrei: „De ce, de ce nu se poate? Oare Dumnezeu nu este același ieri și azi și în veci?”
Dumnezeu i‑a dat părintelui Andrei darul de a pătrunde în inimile oamenilor și de a înțelege starea duhovnicească a fiecăruia. El înțelegea imediat de ce anume bolea sufletește fiecare om care venea la dânsul și‑i dăruia îndată și leacul cel mai potrivit.
Curând după venirea lor în Abhazia, a izbucnit războiul civil din acea provincie, în anul 1993. Linia frontului era foarte aproape de Mănăstirea Comane, la numai 50 de metri. Vrăjmașii musulmani trăgeau de multe ori chiar asupra mănăstirii și atunci părintele Simon întreba: „Părinte Andrei, te temi?” „Dacă nu‑ți este frică de muncă cea veșnică, ce poate să‑ți facă mai mult un abhaz? Tu, Simone, nu te temi de moarte?”, venea răspunsul părintelui Andrei, referindu‑se, desigur, la moartea sufletului, la posibilitatea de a nu moșteni Împărăția cea veșnică. Părintele Simon răspundea: „Cum va vrea Dumnezeu…” Și atunci părintele Andrei continua: „Ești sigur că te‑ai încredințat deplin lui Dumnezeu?” Vedem în aceste replici ale părintelui Andrei aceeași atitudine în fața morții, precum o vedem la Sfinții Părinți: nădejdea nezdruncinată în mila lui Dumnezeu, dublată permanent de gândul propriei nimicnicii. Desigur, pe alte meridiane decât Cuviosul Siluan Atonitul și decât chiar contemporanul lui Andrei, Cuviosul Arhimandrit Sofronie Saharov, părintele Andrei experimenta, fără îndoială, acea „deznădejde” binecuvântată de care vorbește atât de adânc Cuviosul Sofronie în tâlcuirea sa la viața Sfântului Siluan. E vorba de conștiința permanentă a stării de nevrednicie personală, de amintirea continuă a păcatelor, de gândul că tu însuți vei arde în flăcările iadului, de ținerea minții tale în iad. Această stare nu duce însă pe nevoitor la deznădejde, ci îl ferește de înălțarea subtilă și periculoasă a minții; nevoitorul păstrează nealterată conștiința nemăsuratei milostiviri a lui Dumnezeu, care covârșește orice închipuire — „Căci, după înălțimea cerului de la pământ, a înălțit Dumnezeu mila Lui spre cei ce se tem de Dânsul” (Ps. 102). Noi, cei trupești, nu putem înțelege această stare a minții nevoitorului. Dar din această stare rugăciunea țâșnește curată, străbate cerurile și ajunge la Dumnezeu, izvorând din frângerea inimii noastre.
Părintele Andrei nu înceta să se nevoiască ca și până acum. Ba mai mult, zilnic slujea parastase pentru cei căzuți în lupte, refuzând orice recompensă de la ceilalți ostași. Când i se cerea să se odihnească, Andrei spunea: „Nu‑i suficient că am petrecut atâtea zile în pustie? Măcar acum să le răscumpăr…” Priveau îndelung și la miezul nopții, ca să nu‑l biruiească gândurile cele deșerte, ieșea din chilie și muta singur, din loc în loc, zeci de blocuri grele de piatră. Deși se ferea de ceilalți, era văzut uneori înconjurând biserica și bătându‑se cu pumnii în piept, zicea pentru sine: „Ce va fi cu tine, ticăloase?”
Dacă vreodată, în timpul Liturghiei, apărea vreun gând deșert, îndată părintele Andrei scutura cu putere din cap, spunând: „Nu, nu!” Zilnic, părintele Andrei citea Psaltirea întreagă — aceasta, după spusele monahului Simon, îi lua